Declarația autoproclamatului președinte al Belarusului, Aleksandr Lukașenko, privind disponibilitatea de a pune în stare de luptă complexul rusesc de rachete „Orehnik” în decembrie 2025, conține mult mai mult decât o simplă retorică militară. Este un semnal politic adresat simultan Moscovei, Occidentului și propriei audiențe interne.
Regimul belarus s-a transformat definitiv într-o periferie geopolitică a Rusiei. Lukașenko încearcă să demonstreze „suveranitate” prin acte controlate de loialitate față de Kremlin.
„Orehnikul” în versiunea belarusă nu este doar o armă, ci un simbol al sclaviei politice.
Permisiunea Moscovei de a desfășura complexul este prezentată drept „decizia comună a celor doi lideri”, deși în realitate Belarus joacă rolul unui poligon de testare pentru sistemele hipersonice rusești cu rază medie, destinate să preseze NATO de pe noul flanc nord-vestic.
Afirmația lui Lukașenko potrivit căreia „putem lovi dacă va fi nevoie” este un exemplu tipic de escaladare psihologică fără capacitate reală de decizie.
Butonul de lansare al „Orehnikului” va rămâne sub control rusesc, iar orice tentativă de utilizare autonomă ar echivala cu sinuciderea regimului.
Acest bluff are o funcție strict propagandistică:
- să creeze o atmosferă de teamă în rândul țărilor vecine,
- să legitimeze prezența militară rusă în Belarus,
- să întărească imaginea de „fortăreață înconjurată de dușmani”.
Moscova folosește Belarusul pentru restabilirea sistemului de descurajare distrus după prăbușirea URSS.
„Orehnikul” are nu doar o valoare militară, ci și una politică — simbolizează revenirea treptată a Rusiei la statutul de superputere capabilă să desfășoare sisteme strategice pe teritorii străine.
Pentru Kremlin, acesta este și un test de obediență pentru aliați: dacă Lukașenko a acceptat, următorul pas ar putea fi un „parteneriat militar” similar cu regiunile ocupate din Ucraina sau chiar cu anumite zone din Balcani, unde persistă guverne pro-ruse.
Imaginile din satelit arată amploarea construcției de lângă Pavlivka — peste doi kilometri pătrați de infrastructură militară nouă.
Nu este doar un amplasament pentru un singur sistem: se formează un nod de comandă care poate fi integrat în rețeaua rusă de ghidaj și avertizare timpurie.
Astfel, Belarus devine o verigă a strategiei ruse de presiune radială: de la Kaliningrad prin Minsk până la Briansk se conturează un arc orientat împotriva Poloniei, Lituaniei și Ucrainei.
Declarațiile lui Lukașenko despre „posibilitatea unei lovituri” nu reprezintă o politică a forței, ci un simptom al slăbiciunii politice.
El joacă rolul unui dictator care a cedat controlul asupra propriului teritoriu în schimbul iluziei participării la un „mare joc” geopolitic.
În realitate, „Orehnikul” din Belarus nu este o măsură de apărare, ci o demonstrație a dependenței totale de Kremlin.
În inima Europei apare astfel un nou punct al subordonării strategice, unde fiecare rachetă nu este o armă de descurajare, ci un ostatic al voinței altuia.