Statistica oficială românească a luat naștere prin Ordonanța domnească semnată la 12 iulie 1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a înființat Oficiul Central de Statistică. Aceasta a fost una dintre primele instituții publice create după Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 și este una dintre cele mai vechi oficii statistice din Europa.
Evoluția statisticii oficiale românești este datorată unor oameni vizionari și personalități marcante ale timpului. Aceștia au înțeles că statul român are nevoie de o înțelegere profundă a realităților sale pentru a se dezvolta și a-și consolida poziția în lume. Această înțelegere se putea obține doar prin statistici riguroase.
Cu ocazia aniversării a 165 de ani de statistică oficială în România, este relevant să revizuim evoluția acestui domeniu și activitățile care l-au făcut esențial pentru administrațiile publice și sectorul privat.
Primele forme de cercetare statistică
Primele cercetări statistice pe teritoriul Țărilor Române au fost catagrafiile din Moldova și Țara Românească și urbariile din Transilvania. Aceste sisteme de evidență au funcționat înainte de formarea statelor feudale, iar ulterior, înregistrările statistice s-au realizat în condici domnești sau bisericești, anaforale, hrisoave și catastihe.
Pe măsură ce autoritățile statale au devenit tot mai interesate de cunoașterea fenomenelor sociale și economice, metodele statistice s-au perfecționat. Aceasta a inclus atât colectarea datelor, cât și prelucrarea și diseminarea lor.
Primele documente administrative care utilizează termenul “statistică” alături de “catagrafie” sunt Regulamentele Organice ale Principatelor-Unite (1831-1833). Acestea au introdus periodicitatea în catagrafii, ce trebuiau efectuate la fiecare șapte ani pentru a stabili impozitele și veniturile țării. De asemenea, au stabilit proceduri fixe pentru recensăminte, realizate de comisii județene, care înregistrau nu doar persoanele supuse impozitelor, ci și alte categorii sociale.
Precursori ai gândirii statistice românești
Preocupările statistice au fost împărtășite de o serie de personalități considerate precursori ai statisticii românești. Printre aceștia se numără Principele Nicolas Soutzo (Nicolae Suțu), care în lucrările sale din 1849 și 1867 a prezentat informații statistice despre geografia și economia Moldovei, cultele religioase și dezvoltarea industrială și agricolă. El a demonstrat că statistica este o știință descriptivă esențială pentru cunoașterea faptelor.
Nicolae Bălcescu, un important om de cultură, a abordat organizarea armatei și evoluția grupurilor sociale în contextul transformărilor secolului al XIX-lea. În lucrările sale din 1844 și 1850, a utilizat date statistice pentru a analiza structurile sociale și militare ale vremii.
George Barițiu, un alt precursor important, a folosit și interpretat date statistice în lucrările sale, abordând transformările socio-economice din Transilvania. El a utilizat statisticile pentru a evidenția situația românilor din Transilvania, confruntați cu iobăgia și lipsa drepturilor politice.
Oficializarea statisticii românești
Actul de naștere al statisticii oficiale românești este reprezentat de Ordonanța domnească semnată de Alexandru Ioan Cuza la 12 iulie 1859, prin care s-a înființat Oficiul Central de Statistică. Aceasta este data celebrată ca “Ziua Statisticianului” în România, prin H.G. 592/2002.
Înființarea Oficiului Central de Statistică a fost posibilă datorită lui Dionisie Pop Marțian, economist și statistician, care a promovat ideea constituirii unui birou statistic național după ce a participat la Congresul Internațional de Statistică de la Viena din 1857. El a fost cel care a inițiat primul recensământ general al Principatelor Unite în 1859.
Această istorie îndelungată reflectă importanța statisticii în dezvoltarea statului român, de la primele catagrafii la recensămintele moderne, subliniind rolul esențial al acestei științe în cunoașterea și administrarea realităților sociale și economice.