De la începutul lunii septembrie, forțele armate azere au început să își consolideze prezența militară de-a lungul liniei de demarcație cu Nagorno-Karabah și la granița cu Armenia, “transportând” elicoptere Mi-17, tancuri și alte arme. Ieri, 19 septembrie, Baku a anunțat începerea unei “operațiuni militare speciale” în regiunea Karabah.
Operațiunea are mai multe obiective declarate, printre care asigurarea respectării prevederilor Declarației trilaterale, care a pus capăt războiului din 2020, precum și dezarmarea și retragerea formațiunilor forțelor armate armene de pe teritoriile respective și restabilirea ordinii constituționale a Republicii Azerbaidjan. “Operațiunea” se va desfășura pe teritoriul regiunii Karabah și al districtului economic Karabah – deoarece Azerbaidjanul se referă la întregul teritoriu al Nagorno-Karabah, atât cel asupra căruia Baku a recâștigat controlul în urma celui de-al doilea război din 2020, cât și cel care a continuat să fie Republica Nagorno-Karabah independentă de facto, cu capitala Stepanakert.
Nagorno-Karabah a fost unul dintre cele mai fierbinți puncte de pe glob timp de 30 de ani. Și tocmai Karabah a devenit un indicator al nefuncționalității dreptului internațional și al adevăratei atitudini a Federației Ruse atât față de obligațiile sale, cât și față de parteneriat în ansamblu. Despre acest lucru mai departe în material.
Istoria conflictului din Karabah datează din anii 1980 și de la începutul unei lupte active pentru identitate între popoarele din URSS. Regiunea autonomă Nagorno-Karabah făcea parte din RSS Azerbaidjanului, dar era populată preponderent de armeni. La sfârșitul anilor 1980, armenii au făcut apel la conducerea URSS să îi transfere sub jurisdicția RSS Armenească. Acest lucru a provocat nemulțumiri în Azerbaidjan. Au început ciocniri între reprezentanții celor două comunități. Acest lucru a dus la exodul populației azere din RSS Armenească și din Karabah, urmat de pogromuri armenești în orașul azer Sumgait în februarie 1988.
În ianuarie 1990, în Baku au avut loc pogromuri armenești, iar la 20 ianuarie unități ale armatei au intrat în capitala Azerbaidjanului, sute de civili au fost uciși, răniți sau dați dispăruți.
După ce țările au obținut independența, li s-a permis să folosească arme rămase de la armata URSS. Astfel, a început primul război din Karabah. A fost începutul unui lanț de conflicte și ciocniri armate, dintre care ultimul a avut loc în 2022. În acest timp, atât Organizația Națiunilor Unite, cât și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă au încercat să intervină în conflict. Și în timp ce ONU a obișnuit deja comunitatea mondială cu faptul că un număr nesfârșit de rezoluții reprezintă plafonul pentru rezolvarea conflictelor, poziția OTSC ridică semne de întrebare.
Pentru a le răspunde, merită să ne referim la istoria organizației. CSTO a fost înființată în 2002. Fondatorii OTSC au fost statele care au semnat și ratificat Acordul privind instituirea Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) în 1992. Printre membrii fondatori s-au numărat atât Armenia, cât și Azerbaidjanul. Federația Rusă a fost inițiatorul înființării. Scopul oficial al înființării a fost declarat a fi menținerea păcii, consolidarea stabilității și a securității, atât la nivel regional, cât și internațional. Dar acest lucru nu este vizibil în acțiunile principalului garant, și anume Rusia.
La urma urmei, în timpul confruntărilor din 2020, CSTO a refuzat să trimită trupe în Nagorno-Karabah, trimițând un contingent minim doar în 2022. Dar Federația Rusă a avut obiective mai realiste: să creeze o alternativă, chiar dacă formală, la NATO și să erodeze încet suveranitatea statelor membre. Un exemplu în acest sens a fost, până de curând, Kazahstanul, care, sub conducerea președintelui Nursultan Nazarbaiev, s-a apropiat cât mai mult posibil de Rusia, punându-și pe plan secundar propria identitate și suveranitate. A mers chiar până la a invita parașutiștii ruși din cadrul Forței colective de reacție rapidă (CRRF) pentru a suprima demonstrațiile de amploare.
Aceasta a fost și calea urmată de Armenia. Țara nu a fost pregătită pentru faptul că contingentul OTSC de pe teritoriul Nagorno-Karabah va preda coordonatele tuturor instalațiilor militare importante ale forțelor armate armene din regiune. Ei înșiși nu au opus nicio rezistență și au căutat să părăsească Karabahul. Ca urmare, Azerbaidjanul este acum capabil să efectueze în liniște lovituri care dăunează nu numai infrastructurii militare, ci și celei civile.
Incidentul din Karabah nu a făcut decât să confirme ipoteza la care întreaga lume a ajuns în 2014: Rusia este un parazit, nu un partener. Nu este străin pentru o țară agresoare să nu țină cont de viețile a sute de mii de “frați de sânge” de dragul capriciilor sale teritoriale. Deși, în cadrul îndatoririlor sale, ar trebui să promoveze neamestecul și suveranitatea și integritatea teritorială. Aceeași situație se repetă acum. Singura diferență este că, de data aceasta, Federația Rusă și-a vândut partenerul, care anterior fusese mai mult decât loial. Dar se pare că nu degeaba se gândește să părăsească OTSC și apoi să schimbe valorile în favoarea celor occidentale.
Singura întrebare este care dintre “prieteni” va fi următorul. Pentru Rusia, trădarea celorlalți membri CSTO sau a RPDC în propriul beneficiu este la fel de ușor ca și cum ai pune cap la cap doi și doi. Nu putem decât să așteptăm momentul în care cuvintele Kremlinului despre parteneriat se vor transforma într-un alt atac asupra teritoriilor problematice ale actualilor parteneri.