O descoperire de dată recentă, publicată în revista Nature, a ținut din nou prima pagină a rubricilor de știință din mai toată lumea. Suprinzător, mai puțin pe la noi. Este vorba despre scheletul parțial al unui leu de peșteră, descoperit undeva prin Germania (în situl de la Siegsdorf, ca să fim mai exacți), care prezintă urme lăsate de o suliță de lemn. Pe scurt, animalul a fost vânat acum 48.000 de ani de un grup de neanderthaleni, căci nu exista nici țipenie de Homo sapiens prin Germania la vremea respectivă.
De aici și calvalcada de titluri care susținea, nici mai mult, nici mai puțin, că avem de a face cu cea mai veche dovadă a uciderii unui astfel de animal de către o specie umană. Ba, plecând de la asta, se ridica din nou problema superiorității cognitive a speciei Omului de Neanderthal, de parcă până atunci nici nu se pomenise vreodată de așa ceva.
Omul de Neanderthal, vânătoarea paleolitică și leii de peșteră
Lucrurile stau puțin diferit față de ceea ce s-a spus, dar să o luăm da capo al fine. În primul rând, descoperirea leului de peșteră nu este deloc una de dată recentă. Scheletul parțial a fost descoperit, în realitate, acum 34 de ani. Doar reintepretarea este nouă. De ce? Pentru că urmele lăsate pe coastele animalului au fost catalogate inițial ca urme lăsate de caninii unui alt carnivor, posibil chiar un alt leu de peșteră.
Apoi, dacă vorbim despre Omul de Neanderthal, dovezi similare de prelucrare a carcaselor unor feline preistorice de acest gen regăsim și în estul Spaniei, în peștera Bolomor (90-120.000 de ani), în Italia, Caverna delle Fate (57-82.000 de ani), în situl francez de la Le Portel (ca 55-57.000 de ani), precum și în deja faimosul sit de la Chez Pinaud, Jonzac, din sud vestul Franței (cca. 70.000 de ani).
În realitate, mamutul apare extrem de rar în registrul faunistic din siturile neanderthaliene, în special cele din centrul, vestul și sudul Europei. Dacă apar resturi fosile de mamut în taberele neanderthaliene, ele provin în cea mai mare parte de la indivizi juvenili. Renul era, de departe, cel mai vânat animal (sau căprioarele roșii, echivalentul renului în zone cu o climă mai blândă). Apoi bizonul, calul și bourul. Acesta ar fi un prim top 5 al celor mai vânate animale din paleoliticul mijlociu.
Mai degrabă decât mamutul sau carnivore mari, Omul de Neanderthal prefera ursul de peșteră. Existau comunități specializate pe vânătoarea acestui uriaș al perioadei glaciare, comunități ale căror urme le regăsim din Germania și până în Caucaz. Cel mai probabil, ursul de peșteră (un erbivor de altfel) era vânat în perioada hibernării.
Homo neanderthalensis VS Homo sapiens
Partea cu adevărat interesantă, ca să nu spun dubioasă, atât din studiu, cât și din preluările ulterioare, este cea legată de „revelația” care ne spune că acei indivizi erau capabili de o gândire superioară, că adoptau un comportament complex, similar cu cel al lui Homo sapiens. Și asta pentru că purtau ocazional piei de leu de peșteră, cu labele atașate. Chiar și acum cel puțin 190.000 de ani.
Surpriza cercetătorilor și a jurnaliștilor este ea în sine o surpriză. De ce? Pentru că imaginea hirsută a lui Homo neanderthalensis, bruta primitivă cu un comportament animalic, incapabilă de sentimente sau trăiri complexe, a început să cadă încă din anii `60 ai secolului trecut. Ba, am putea spune, că erau voci care contraziceau acea imagine încă de la începutul secolului al XX-lea. Iată că, de mai bine de 60 de ani, cercetătorii se tot minunează de aceleași și aceleași lucruri.
Cel mai probabil, se pică în acea capcană în care pică mulți, atunci când îl compară pe Omul de Neanderthal (exponentul paleoliticului mijlociu eurasiatic) cu Homo sapiens cel din paleoliticul superior. Ori, cu tot respectul, dacă ne luăm după datările actuale, Homo neanderthalensis nu a pătruns în paleoliticul superior. În schimb, dacă îl compari cu acei Homo sapiens cu care ar fi fost contemporan pe parcursul existenței sale, lucrurile stau puțin altfel.
Ca un exemplu, s-a spus că folosirea pigmenților naturali (ocru, bioxid de mangan, oxid de fier, cărbune șamd.) ar fi un element definitoriu pentru ceea ce înseamnă un comportament modern, ba chiar pentru apariția limbajului. Descoperirea în situri sud-africane a unor astfel de pigmenți, în niveluri datate la circa 250.000 de ani, a picat cum nu se poate mai bine pentru avocații superiorității alor noștri.
Numai că o descoperire de dată relativ recentă (2012), a arătat că în situl olandez de la Maastricht-Belvedere, o comunitatea neanderthaliană folosea ocrul fix în aceeași perioadă, 250.000 de ani. Iar un schimb cultural între specii la vremea aia era complet exclus. Între timp, au fost identificate peste 40 de situri ce țin de paleoliticul mijlociu și care trădează folosirea pigmenților naturali, asta doar în Europa.
Și atunci, cu tot respectul,nu poți să nu te întrebi, ca românul, imparțial… oare de ce se mai minunează cineva că, la un moment dat, un individ din specia Omului de Neandetrthal a purtat o blană de leu, ca și cum brusc atunci l-ar fi lovit pe cititor revelația că indivizii ăia chiar aveau ceva în tărtăcuță?