“Vai ce drăguță e, vai câte știe să facă! Vai ce superbitate e!” Și astfel de aberații sunt torent. Pisica nu face nimic. Mai mult, nu are suflet. Câinele, oricât de devotat, poate fi dresat, agasant, dar nu are nici el suflet. Și-n general câinele spre deosebire de pisică, câinele e o “bovină” manipulabilă. Adică, e previzibil ca o scrumieră. De aceea, pisica este cu mult mai populară decât câinele, “pe net”. E populară, pentru că face ce vrea mușchii ei, în ciuda voinței omului, un tâmpit subjugat. Uite, doar în dimineața asta avem pe google la căutarea “cat” “about 6,810,000,000 results (0.40 seconds)” față de “dog” – “about 4,940,000,000 results (0.45 seconds)”. Totuși, de unde vine această obsesie, această neasemuit război al supremației “pisicii”?
Domle, ce inteligentă e, ce limbi îmi trage, ce drăguță, ce mu-mu, ce miau-miau. Și văd milioane cum fac pe pisicuțele, slugarnici să fie băgați în seamă. Să pupe tigru pe ea, pe perversa naibii.
Pisica n-are suflet și nici nu e perversă. E doar creierul nostru belit. Uite ca al lui Ed Sheeran, beat mangă vorbind cu o pisică:
Belit de singurătatea noastră, de depresii, de neadaptare într-o lume atât de mare și-ngrozitoare. Noi interpretăm universul pisicii de lângă noi ca fiind unul “favorabil”, “deschis”. Pisica păroasă sau cheală (ce oribilitate!), pisica scurtă, sau aia lungană (cât mielul, ce îngrozitoare!) are și ea un tipar comportamental. Tiparul e simplu: am nevoie de hrană și adăpost ca orice animal. În rest, te tratez cu “fundul”. Această mișcare din dos, cu tot cu mișcarea cozii, astea ne întărâtă RĂU, răU, Rău. Uă, fă, tu chiar nu-mi dai nimic?
Noi oamenii avem carențele noastre de comportament, gogorițe și mai ales ne băgăm în sufletul pisicilor din nevoia asta de a tachina, de a nu ne rămâne nimic indiferent. De a fi recompensați.
Da, s-au inventat recomensele pentru câini? Niște cretinătăți comerciale. Invenții pentru creierul nostru varză, în speranța că stăpânim lumea care, repet, ne tratează cu “fundu”.
Noi vedem pisica prea de aproape. E-n casă, e-n pat, ni se urcă-n cap. Ne ocupă timpul. Ne însoțește în stări, transe. Ea mereu tace, pardon miaună pentru mâncare. Vrea să fie lăsată în viața ei. Nouă ni se pare că își păstrează misterul “ca o femeie”. Nu face altceva decât să fie pisică. Vrea joacă pentru ea însăși, vrea mâncare pentru ea însăși, vrea adăpost pentru ea însăși. Iar astea pe noi ne lovesc în plex, în creier. Cum, bă, sunt sluga ta? Tu să vrei? Eu trebuie să fac din tine cârpa mea! La fel se întâmplă și cu câinele în această deșertăciune care suntem noi, oamenii.
Ținem să personalizăm orice mișcă. Unii stau în casă cu niște oribili căței (unii făcuți prin încrucișări computerizate) dar e câinele lor și are suflet.
Adevărul este că săraca ființă ce vină are, dacă e luată de pe stradă, de la comersant, din laboratoarele de încrucișări genetice, ce să facă? Se lipește de tine. Răspunde la comenzi (oribili sunt stăpânii care-și varsă tot amocul, toată lipsa lor de chef / de personalitatepe pe bietul animal).
Îl bag în ecuație și pe Vintilă Mihăilescu, mare om, mare antropolog. Cel care m-a-nvățat să gândesc cam așa. În antropologia sa “Povestea maidanezului Leuțu”, Vintilă Mihăilescu are numeroase exemple statistice.
Adevărat, invoc aici date ceva mai vechi, dar trendurile s-au amplificat. Deci, de ce credem noi că animalele au suflet? Studiul American Humane Association, 2012, citat de Vintilă subliniază noua ordine domestică.
Petul devine membru de familie. Dovezile sunt concludente:
80% din stăpâni vorbesc cu animalele lor și sunt siguri că aceștia le înțeleg nevoile.
65% dintre proprietari își lasă pet-urile să doarmă în patul lor.
60% dintre proprietari iau cadouri pet-urilor de Crăciun, zilele de naștere.
Valentine’s day e sărbătorit cu pisica/câinele în lipsă de partener.
Și nu-s uitate pozele de familie, și nici cimitirele, în care sunt incluși necuvântătorii.
Tot ce are omul pe pământul ăsta, are și animalul drag. Hypercomerțul e diavol aici.