Spre surpinderea mea, textul ”Și ce dacă nu știu?!”, publicat de mine în urmă cu o lună pe această platormă, a avut o audiență remarcabilă și a constituit (spre bucuria mea) punctul de plecare al unei dezbateri despre problemele școlii actuale, despre raportul dintre tineri și tehnologii și despre legăturile și distanțele dintre generații. Le mulțumesc și le rămân îndatorat tuturor celor care au participat la această dezbatere, care (s-)au întrebat, au încercat să formuleze puncte de vedere proprii și au adus la lumină lucruri mai interesante și mai semnificative decât cele pe care le-am numit eu. În egală măsură, le sunt adânc recunoscător tuturor celor care în presa scrisă și online, la radio, televiziune și în podcasturi m-au solicitat să-mi precizez gândurile și să clarific lucruri pe care un text (oricât de întins ar fi el) le lasă în umbră. Dincolo de problemele cărora am încercat să le răspund cu aceste ocazii, mi s-a părut că în comentariile textului meu și în textele care au pornit de la el s-au sedimentat câteva teme care merită niște observații mai detaliate. Rândurile care urmează nu au pretenția de a închide discuția, ci – dimpotrivă – se vor parte dintr-un dialog care ne angajează pe toți.
O DISPUTĂ GENERAȚIONALĂ? Una dintre ideile comentariilor este aceea că – poate fără a-mi da seama – eu vorbesc de (pe) o fractură generațională care, în fond, nu e deloc neobișnuită. A le cere elevilor / studenților de azi caligrafie, lectura cărților tipărite, texte scrise de mână etc. este ceva anacronic. Ei s-au născut în lumea device-urilor și a internetului (cum descopăr – nu fără uimire – și eu, în textul menționat) și cea mai mare parte a vieții lor se desfășoară în acest univers. Cum spunea un scriitor de altădată: ”Nu poți opri vara pe loc / Chiar dacă pui pădurile pe rug”; nu ne (mai) putem întoarce în timp – dimpotrivă s-ar cuveni să ținem cont de faptul că viitorul e al lor și, indiscutabil, al accelerării mutațiilor tehnologice. Iar ceea ce pe vremuri se numea ”cultură”, acum se difuzează – la diverse intensități – sub forma unor ”conținuturi” care se diversifică tot mai mult. Pe scurt: ne aflăm în fața unei situații simetrice: la fel cum eu îi înțeleg tot mai puțin pe tinerii zilei de azi, și ei se uită cu o mirare tot mai mare la ceea ce eu (și alții de vârsta mea) le oferim ca grilă de înțelegere a lumii și ca repere ale vieții. Căci – o accept sau nu, puțin contează – ”viața (lor) e altundeva” decât o știu sau mi-o imaginez eu.
Se poate ca toate lucrurile acestea să fie în intregime adevărate, la fel cum se poate să fie adevărate doar în parte. Totuși, ele pun două probleme majore, care – cred eu – ar trebui discutate. Prima e aceea a disciplinei. Școala clasică avea și această menire: ca, prin rigoarea studiului (care începe cu cititul, scrisul și socotitul) să-l deprindă pe tânăr cu disciplina vieții comune. Orice societate – oricât ar fi ea de ”primitivă” – se definește prin niște reguli care structurează grupul / grupurile care o compun. În lumea ”tradițională” regulile acestea se asimilau osmotic, în familie, în comunitate și în spațiul religios. În modernitate – care depășește și dislocă micilie comunități și care e marcată de progres (și, ca atare, nu mai valorizează întoarcerea la reperele stabile ale tradiției ca remediu al crizelor de parcurs) – regulile vieții comune se deprind (în bună măsură) explicit și în interiorul unor instituții. Școala și armata sunt cele mai reprezentative. La armată am renunțat; a mai rămas școala care – de bine, de rău – multă vreme și-a păstrat această funcție: a disciplinării și, implicit, a socializării tinerilor.
A ajuns ea vetustă? La ora actuală copiii deprind disciplina vieții în comun în social media și în jocurile de pe device-uri? Dacă mă uit la discuțiile de tot soiul – începând cu cele din varii instituții de vârf (precum Adunarea Națională franceză) și terminând cu cele din presă – se pare că nu. Social media și device-urile îl pun pe om în contact direct cu lucrurile cele mai primejdioase: dorințele și spaimele (proprii și comunitare). De când putem vorbi de civilizație, știm că raportarea omului la aceste două realități tari a fost – întotdeauna – mediată de niște ritualuri sociale. Religioase în lumea tradițională și instituționale în modernitate. Într-o pagină celebră din ”Republica” (cea cu alungarea poeților din cetate), Platon atrage atenția asupra unui lucru: conatctul unui adult cu niște lucruri problematice e mediat, în ultimă instanță, de experiența lui de viață, care poate funcționa și ca amortizor (al șocului), și ca criteriu de discernământ. Dar pentru copil acest intermediar nu există și, ca atare, contactul cu lucrurile în cauză (în particular cu cele legate de violență și de sex) riscă să-l dezechilibreze și – în timp – să-l deformeze. Când ne raportăm la copiii lumii de azi și la viața lor – care se desfășoară tot mai mult în oglinda device-urilor – vorbim (până dincolo de saturație) de anxietăți, complexe, traume, bullying, suferință și, mai ales, de un soi de autism autodeprins în singurătatea scrolling-ului. În mod straniu, ”jocul” pe device-uri și voaieurismul pe rețelele sociale nu-i face pe tineri fericiți, ci – dimpotrivă – nefericiți.
Mai e un lucru care trebuie menționat aici: așa cum e lumea în care ne aflăm, deocamdată ea nu e aceea în care fiecare trăiește de (și în) capul lui, într-un safe space propriu și cu ”venitul minim garantat” pentru shopping și călătorii, ci una concurențială, în care dinamica piețelor obligă individul la o ”adaptare” permanentă la cursa tehnnologică și economică. Brutal spus, trăim într-o lume în care, dacă vrei să te distrezi (inclusiv jucând online), trebuie – imperativ, trebuie! – să câștigi ca să ți-o poți permite. Or, dacă îi creștem (sau, mai curând, îi lăsăm în voia lor) pe copii, fără nici o formă de disciplinare și de interiorizare a regulilor sociale, dacă vedem în școală doar o instituție anacronică ce e preferabil să fie ocolită (prin învățat pe de rost și copiat / plagiat), nu facem nimic altceva decât să-i privăm de treptele maturizării și ale integrării sociale. Mai mult sau mai puțin, dublăm singurătatea lor pe rețele de o asocialitate dramatică (care se exprimă, cel mai adesea, printr-un narcisisim având ca revers o mare fragilitate). Numai că, inevitabil, și ei sunt în situația de a intra în lume, ieșind din gașcă și din variile grupuri virtuale. Atât cât pot să-mi dau eu seama, această intrare în lume se petrece în momentul în care încep să lucreze și să câștige. Și, dincolo de fascinația autonomiei financiare și de descoperirea unui nou grup de cunoștințe, (iarăși, atât cât pot eu să-mi dau seama), această intrare în lume e, pentru ei, profund traumatică. Cei mai mulți decoperă exploatarea, burnout-ul, o formă de singurătate și mai radicală (prin reducerea drastică a timpului liber), automatizarea comportamentului și stereotipizarea gândirii, fapt ce se lasă – cel mai adesea – cu prăbușirea în depresie. E foarte adevărat că lumea de azi e mai competitivă și mai accelerată ca cea a trecutului, dar – mi se pare mie – marea problemă e aceea că nimeni și nimic nu-i mai pregătește pe tineri pentru șocul intrării în viață. Atunci când dau de el, se prăbușesc în ei înșiși, cad în schizofrenie (29 de zile sclavi și una regi, când le intră banii pe cont; 11 luni sclavi și una regi, când se duc în vacanțe la celălalt capăt al lumii) sau trec pe ”energizante” la-ndemână (de la pastile de tot soiul, la ”psihologii motivaționale” și la ”redescoperirea purității originare” în credințe de consum).