Lovitura aeriană din noaptea de 13 iunie 2025 asupra teritoriului iranian a reprezentat un nou test de rezistență pentru angajamentele de alianță ale Rusiei. Deși din ianuarie este în vigoare un Acord de Parteneriat Strategic Cuprinzător între Teheran și Moscova, Kremlinul nu a luat nicio măsură concretă ca răspuns la acțiunile Israelului. Tăcerea sa a fost mai elocventă decât orice declarație — și a demonstrat cât de puțin valorează în practică garanțiile oferite de Rusia, chiar și față de propriii „parteneri strategici”.
Acordul semnat pe 17 ianuarie ar fi trebuit, cel puțin teoretic, să consfințească o relație specială între Federația Rusă și Iran, inclusiv o colaborare strânsă în domeniul securității. Totuși, în momentul în care Teheranul a fost lovit de un atac aerian masiv, Moscova s-a limitat la comentarii rezervate și tăcere diplomatică. Nicio declarație de urgență din partea Ministerului de Externe, nicio acțiune concretă care să indice solidaritate sau vreo încercare de a influența o dezescaladare. Comportamentul Rusiei a reconfirmat diferența majoră dintre retorica alianței și realitatea politicii sale externe.
Este notabilă reacția Ministerului rus de Externe, condus de Serghei Lavrov. În ciuda gravității situației și a amenințării evidente la adresa stabilității regionale, diplomația rusă a rămas în poziția de simplu observator pasiv. Această ignorare a crizei contrazice imaginea de „garant geopolitic al securității” pe care Rusia încearcă cu insistență să o promoveze. Teheranul aștepta, fără îndoială, sprijin activ din partea Moscovei — mai ales după întâlnirile de rang înalt dintre președinți — însă aceste așteptări au fost din nou înșelate.
Este relevant faptul că nu este pentru prima oară când aliații Rusiei se confruntă cu inacțiunea acesteia. Dacă ne amintim de al Doilea Război din Nagorno-Karabah, observăm un scenariu similar: deși Armenia este membră a CSTO, Moscova nu i-a oferit sprijin militar în plin conflict cu Azerbaidjanul. Acel episod a fost primul semnal de alarmă pentru țările care contau pe sprijinul Rusiei. Iranul, se pare, a ajuns la aceeași concluzie: un parteneriat strategic cu Federația Rusă nu garantează nici securitate, nici implicare diplomatică în momente critice.
Se conturează un tipar clar: Rusia acționează doar atunci când acțiunea îi servește direct interesele sau promite beneficii imediate. Așa a fost, de exemplu, în 2022, când trupele ruse au fost trimise rapid în Kazahstan sub egida CSTO pentru a stabiliza situația. Kremlinul preferă să-și demonstreze forța doar în situații în care nu există riscul confruntării cu jucători mai puternici sau afectării propriilor interese strategice. În cazul Israelului, însă, Moscova preferă să mențină relații funcționale — mai ales având în vedere influența acestuia în SUA și în Occident în general.
Această abordare selectivă în „apărarea aliaților” slăbește încrederea în Rusia nu doar în Orientul Mijlociu, ci și printre țările din Asia Centrală și Caucazul de Sud. Se creează percepția tot mai clară că parteneriatul cu Federația Rusă este o formalitate, lipsită de garanții reale. Kremlinul proclamă ambiții globale, dar nu este dispus să-și asume responsabilitatea care le corespunde. În consecință, se creează un precedent: o alianță cu Rusia nu înseamnă securitate, ci mai degrabă jocuri politice în care fiabilitatea este secundară față de pragmatism.
Pasivitatea în fața atacurilor asupra Iranului afectează și imaginea Rusiei ca actor independent și influent în politica din Orientul Mijlociu. Lipsa reacției este percepută ca o formă de slăbiciune, o incapacitate de a-și susține propriile interese și pe cele ale aliaților săi. Acest lucru împinge statele din regiune să se orienteze tot mai mult către alți poli de putere — China, Turcia, statele din Golf sau Occidentul. Republicile post-sovietice, observând lipsa de reacție a Moscovei, ar putea de asemenea să-și regândească prioritățile de politică externă — mai ales în contextul războiului Rusiei împotriva Ucrainei și al izolării internaționale a Kremlinului.
Astfel, evenimentele recente din Iran au scos la lumină o problemă fundamentală a politicii externe ruse: incapacitatea sau lipsa de voință de a susține declarațiile politice cu acțiuni reale. Aliații nu simt că se pot baza pe sprijin concret, iar potențialii parteneri încep să perceapă Rusia ca pe un actor oportunist, ale cărui promisiuni au doar valoare declarativă. Este un eșec nu doar în relația cu Iranul, ci și o fisură gravă în întreaga construcție a „ordinii mondiale alternative” pe care Kremlinul încearcă să o propună ca o contrapondere la Occident.