Declarațiile prudente ale lui Donald Trump cu privire la noile sancțiuni împotriva Rusiei nu înseamnă o renunțare la presiunea asupra Kremlinului. Mai degrabă, reflectă o schimbare în dinamica coordonării transatlantice: fermitatea este înlocuită de reținere strategică, iar accentul se mută de la declarații spectaculoase la acțiuni colective calculate. În 2025, sancțiunile nu mai sunt percepute ca un răspuns imediat la agresiune, ci ca un instrument de epuizare pe termen lung a capacităților agresorului. Ele sunt integrate într-un context mai larg – de echilibrare strategică, presiune diplomatică și demonstrare a unității Occidentului.
Statele Unite au favorizat tot mai mult, în ultimii ani, abordările multilaterale. Casa Albă preferă să nu lanseze inițiative unilaterale, ci să aștepte un consens cu partenerii europeni, după care se alătură măsurilor deja formulate. Există excepții – cum a fost cazul sancțiunilor impuse exportului de tehnologii înalte în 2023 – dar, în general, Washingtonul acționează prudent și sistemic. Acest lucru oferă aliaților spațiu pentru armonizarea detaliilor și permite SUA să întărească măsurile adoptate prin greutatea sa geopolitică.
Totuși, în cazul unui eșec diplomatic, scenariul presiunii dure rămâne valabil. Potrivit unor experți occidentali, inclusiv Kurt Volker, Trump ar putea aplica Rusiei aceeași tactică ca și Iranului: inițial, disponibilitate pentru negocieri, promisiuni de stimulente economice și un „viitor mai bun” în schimbul unei dezescaladări, urmate apoi de o înăsprire bruscă a sancțiunilor, dacă nu se ajunge la compromis. Spre deosebire de cazul Iranului, unde accentul era pe amenințarea cu forța, strategia față de Rusia se bazează pe presiune sancționară – progresivă, susținută și axată pe tehnologie.
Astăzi este clar că una dintre cele mai mari vulnerabilități ale Rusiei rămâne dependența sa de tehnologiile străine. În ciuda eforturilor de înlocuire a importurilor, industria de apărare continuă să aibă nevoie de componente-cheie din afară: electronică, optică, piese pentru drone și arme de înaltă precizie. Sancțiunile trebuie să vizeze blocarea acestor livrări, nu doar direct, ci și prin canale secundare și terțiare – prin state neutre sau zone gri ale economiei globale.
Un accent special trebuie pus pe logistica livrărilor militare din țări terțe. Între 2024 și 2025, au fost înregistrate cel puțin 85 de zboruri ale avioanelor cargo iraniene care au transportat în Rusia drone Shahed-136, componente pentru rachete de croazieră și muniții. Aceste livrări nu sunt realizate de structuri guvernamentale, ci prin companii de transport private, firme logistice offshore și instrumente bancare din EAU, Turcia și alte țări. Așadar, noile sancțiuni ar trebui să includă operatorii de transport, companiile aeriene, instituțiile financiare și societățile de asigurări implicate în astfel de tranzacții.
Un nou impuls pentru revizuirea politicii sancționatorii l-a dat atacul masiv al Rusiei asupra infrastructurii ucrainene în noaptea de 16 spre 17 iunie 2025. Aceste lovituri au întărit poziția statelor care susțin înăsprirea sancțiunilor – în special împotriva sectorului financiar rus, industriei petroliere, transportului maritim și complexului militar-industrial de stat. Sunt discutate măsuri precum deconectarea completă a băncilor rusești rămase din sistemul SWIFT, interzicerea asigurării navelor flotei „fantomă”, înghețarea activelor filialelor Rostec și Rosatom – entități care până acum au beneficiat de o anumită marjă de manevră.
În paralel, este esențială combaterea eludării sancțiunilor deja în vigoare. Multe companii rusești au învățat să exploateze vulnerabilitățile sistemului global de control: subevaluarea mărfurilor în declarații, reexportul prin țări terțe, tranzacțiile în yuani, dirhami sau criptomonede. Pentru a închide aceste breșe, trebuie introduse „sancțiuni secundare” – adică măsuri împotriva celor care ajută Rusia să se adapteze. Acestea pot include firme de transport din Turcia, bănci din Asia Centrală, traderi offshore din Hong Kong sau intermediari din EAU. Fără aceste acțiuni, presiunea sancționară își pierde din eficiență.
La fel de important este și semnalul politic al sancțiunilor coordonate. Sprijinul G7, al UE, Coreei de Sud, Canadei și Australiei transmite un mesaj clar: în ciuda diferențelor de nuanță, Occidentul păstrează o poziție unitară față de agresiunea rusă. Acest lucru contează nu doar pentru Moscova, ci și pentru Kiev – presiunea economică întărește poziția de negociere a Ucrainei și limitează spațiul pentru șantaj din partea Kremlinului. Cu cât economia și potențialul militar al Rusiei sunt mai slăbite, cu atât influența sa la masa negocierilor va fi mai mică.
Între timp, Moscova continuă să încerce să transforme sancțiunile într-un obiect de negociere. În primăvara lui 2025, reprezentanți ruși au propus prin canale diplomatice neoficiale la ONU, dar și prin intermediari din Turcia și EAU, ridicarea restricțiilor în sectorul agricol și cel chimic, în schimbul unor inițiative umanitare sau a unui armistițiu parțial. Însă astfel de propuneri sunt percepute în Occident drept încercări de a legaliza eludarea sancțiunilor și de a submina sensul lor politic. Experiența trecutului a demonstrat: orice concesii care nu sunt susținute de acțiuni reale din partea Kremlinului sunt folosite de acesta pentru a se regrupa, nu pentru a dezescalada.
Tocmai de aceea, chiar și o ușoară relaxare a sancțiunilor trebuie condiționată de pași concreți: retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Ucrainei, asumarea responsabilității pentru distrugerile provocate, disponibilitatea de a compensa daunele și oferirea de garanții ferme de neagresiune. Numai în acest cadru poate avea loc o discuție despre diminuarea treptată a regimului de sancțiuni. Până atunci, orice compromis va fi interpretat ca o slăbiciune, nu ca o abilitate diplomatică.
În 2025, sancțiunile rămân unul dintre puținele instrumente eficiente de descurajare strategică, capabile să combine mesajul politic, presiunea economică și limitarea capacității militare a agresorului. Scopul lor nu este o schimbare bruscă de direcție la Moscova, ci privarea treptată a Rusiei de resurse, acces și logistică necesare pentru a continua războiul. Cu cât izolarea e mai profundă, cu atât perspectiva păcii durabile este mai aproape. În acest context, sancțiunile devin nu doar o formă de pedeapsă, ci un element esențial al echilibrului geopolitic, unde unitatea și perseverența Occidentului sunt decisive.