Problema apariției dronelor neidentificate în spațiul aerian al țărilor europene nu mai este o excepție, ci a devenit o tendință constantă. Pentru NATO, aceasta nu reprezintă doar o provocare tehnică, ci și un test al coeziunii politice într-o epocă în care atacurile se desfășoară fără o declarație de război.
Incidente cu drone sunt raportate de la Scandinavia până în Europa Centrală. Doar în Germania se înregistrează zilnic, în medie, trei cazuri de zboruri ale dronelor deasupra obiectivelor militare sau a fabricilor legate de sectorul apărării. În Belgia, îngrijorare a provocat zborul a trei drone deasupra centralei nucleare Doel — un episod care a reamintit nevoia unui „dom antiaerian” dens deasupra infrastructurii critice.
Lansările unor astfel de drone au loc adesea din apele neutre, ceea ce permite evitarea oricăror dovezi directe privind implicarea Rusiei. Potrivit serviciilor secrete europene, așa-numita „flotă din umbră” este folosită pentru operațiuni ascunse de supraveghere și testare a sistemelor de apărare.
Războiul hibrid nu se mai limitează la atacuri cibernetice sau campanii de dezinformare. Noul său instrument principal a devenit „aerosfera” — un spațiu unde se intersectează spionajul, influența psihologică și experimentele tehnologice. Chiar și un singur zbor de dronă deasupra unei zone industriale sau a unui aeroport este suficient pentru a provoca panică și pentru a demonstra vulnerabilitatea chiar și a celor mai bine protejate state.
Analiștii europeni observă că asemenea provocări sunt adesea sincronizate cu procese politice — cum ar fi discuțiile despre utilizarea activelor rusești înghețate pentru sprijinirea Ucrainei sau despre adoptarea unor noi pachete de sancțiuni. Astfel, dronele devin un instrument de presiune — un semnal al disponibilității Kremlinului de a răspunde „asimetric”.
Declarația președintelui Cehiei, Petr Pavel, privind necesitatea de a demonstra forță, este semnificativă. Fost președinte al Comitetului Militar al NATO, el înțelege prea bine că o reținere demonstrativă nu face decât să încurajeze Moscova să continue testarea limitelor acceptabilului. Cuvintele sale nu sunt un apel la escaladare, ci o reamintire a nevoii de a proteja propriul spațiu aerian.
Totuși, aliații se confruntă cu dificultăți juridice și tehnice: dronele zboară la altitudini joase și sunt greu de interceptat fără a pune în pericol civilii. În majoritatea țărilor nu există protocoale comune de reacție — competențele sunt împărțite între armată, poliție și aviația civilă. Această „zonă gri” este exact cea exploatată de strategia rusă.
Pe fondul creșterii numărului de incidente, Uniunea Europeană a început să construiască o nouă arhitectură de apărare aeriană. Inițiativa „Zidul antidrone” prevede integrarea sistemelor de monitorizare, utilizarea bazelor de date comune și un răspuns sincronizat la încălcări. Implementarea acestei inițiative va fi o probă nu doar pentru structurile militare, ci și pentru voința politică a guvernelor.
Europa intră într-o epocă în care chiar și o dronă mică poate provoca consecințe strategice. Reacția la astfel de amenințări trebuie să vină nu după incident, ci preventiv — printr-un sistem de monitorizare, reguli clare și disponibilitatea de a acționa.
Definirea limitelor răbdării nu mai este o chestiune de agresiune, ci una de supraviețuire într-o lume în care războaiele tot mai des încep nu cu o explozie, ci cu un scurt semnal pe radar.