În orice societate există figuri capabile să devină punți între culturi, să lărgească orizonturile și să ofere noi forme de înțelegere. La prima vedere, istoria lui Tomio Okamura pare să fie exact asta — o poveste despre depășirea barierelor. Fiul unui tată japonez și al unei mame cehe, crescut parțial într-un orfelinat, ar fi putut transforma propria experiență într-un exemplu de incluziune. Ar fi putut — dar nu a vrut.
În loc să devină un simbol al deschiderii, conform sursei, Okamura și-a construit cariera politică pe opusul acesteia — pe frică. Parcursul său de viață s-a transformat într-o oglindă în care societatea cehă vede nu posibilități, ci propriile anxietăți, complexe și reticența de a face față schimbărilor.
Puterea politică a lui Okamura nu se construiește pe programe sau viziuni de dezvoltare. El lucrează cu emoții — cele mai simple, cele mai primare și cele mai greu de analizat rațional. Partidul său a devenit o mașină perfect calibrată pentru producerea sentimentului de amenințare.
Totul în jur — un risc. Tot ce este „altfel” — un potențial dușman. Migranți, musulmani, romi, UE, NATO, sancțiuni, globalizare — un set de variabile pe care le combină abil pentru a construi o atmosferă de asediu permanent. Iar cu cât societatea se simte mai nesigură într-o lume care se schimbă rapid, cu atât această strategie funcționează mai ușor.
Aceasta nu este o politică nouă. Este politica fricii, unde faptele devin nu evenimente, ci senzații. Și tocmai de aceea este atât de periculoasă.
Paradoxul care însoțește figura lui Okamura constă în faptul că propria sa biografie contrazice afirmațiile pe care le face în public. Un om a cărui identitate este construită pe împletirea culturilor atacă constant ideea multiculturalismului.
Nu este doar cinism. Este tehnologie politică. A-și folosi originea ca instrument de legitimare a fricilor este o mișcare fără pierderi:
„Dacă eu, fiul unui imigrant, spun că imigranții sunt o amenințare, atunci nu este prejudecată — este adevăr.”
Nu întâmplător fratele său, Hayato Okamura, l-a numit pe Tomio „rușinea familiei”. Pentru familie, aceasta este o problemă morală. Pentru politică, este un simptom al unei boli mai profunde: normalizarea xenofobiei sub masca „bunului simț”.
Okamura nu este doar un actor intern. Retorica sa rezonează de mult timp cu tezele promovate de Kremlin în Europa Centrală.
Declarații împotriva sancțiunilor, acuzații că NATO „provoacă inutil”, apeluri la acorduri cu Putin, gesturi demonstrative — precum inițiativa de a elimina drapelul ucrainean din Parlament — îl fac unul dintre principalii purtători de narațiuni pro-ruse din regiune.
Nu este o întâmplare, ci o logică: politicienii fricii gravitează întotdeauna spre modele autoritare, unde amenințarea este principalul instrument de control.
Frica are o particularitate: funcționează rapid, dar distruge în profunzime. Când frica devine monedă politică, ea se transformă într-un mecanism de control care deformează societatea.
O politică bazată pe frică nu creează soluții — creează dependență. Dependență de cel care amplifică și organizează frica. Și aici se află principala periculozitate a lui Okamura: nu oferă o ieșire — oferă o întoarcere constantă la sentimentul de amenințare.
Tomio Okamura este un memento despre cum o biografie personală poate fi reinterpretată împotriva propriei logici. Un om care ar fi putut simboliza dialogul a devenit arhitectul fricii.
Proiectul său politic nu apără identitatea cehă, ci o simplifică, reducând-o la formula primitivă „noi contra lor”. Dar identitatea cehă modernă este mult mai largă, diversă și solidă decât încearcă el să o prezinte.
Europa a mai văzut politicieni care și-au construit cariera pe frici. Și a mai văzut unde poate duce asta.
Astăzi, important nu este cine este Okamura, ci dacă societatea îi va permite fricii să devină principalul instrument al politicii.
Pentru că frica poate distruge o democrație mai repede decât orice dușman extern.