Declarația lui Serghei Lavrov despre o presupusă tentativă de atac masiv cu drone asupra reședinței lui Vladimir Putin, în noaptea de 28 spre 29 decembrie, arată nu ca o informare despre un incident, ci ca o mișcare politică pregătită din timp. Cifra invocată — 91 de „drone doborâte” —, lipsa oricăror confirmări, tăcerea canalelor oficiale despre o amenințare în zona Valdai și legarea instantanee a acestei povești de „revizuirea” poziției de negociere a Rusiei indică esențialul: nu e vorba despre securitate, ci despre presiune diplomatică.
Kremlinul își etalează tradițional disponibilitatea de „a nu ieși din negocieri”, însă această formulă și-a pierdut demult conținutul real. Rămânând formal în proces, Moscova îi golește sistematic miezul: ridică pretenții tot mai dure, trage de timp și mută dialogul în regim de ultimatumuri. Așa se transformă negocierile dintr-un instrument de căutare a păcii într-un mecanism de administrare a conflictului în interes propriu.
Acuzațiile la adresa Ucrainei de „terorism de stat”, fără nicio bază probatorie, sunt un alt element al aceleiași scheme. Kremlinul nu încearcă să convingă, ci să impună cadrul discuției. Înlocuirea temei negocierilor împinge în plan secund întrebările despre încetarea războiului și retragerea trupelor și, în schimb, promovează teza unui presupus „răspuns punitiv”, de la care partenerii occidentali ai Ucrainei ar trebui „să o dezică” pe Rusia. Astfel, Moscova încearcă să legitimeze dinainte viitoare lovituri și să exercite presiune psihologică asupra mediatorilor.
Deosebit de relevantă este fraza lui Lavrov că „obiectivele și momentul loviturii sunt deja stabilite”. Asta nu e diplomație și nici semnal de descurajare — e șantaj direct. Kremlinul afișează deschis logica „diplomației fricii”: ori acceptarea condițiilor rusești, ori escaladarea pe care tot Moscova o anunță. În această logică, negocierile nu mai sunt o cale spre compromis, ci un instrument de constrângere.
Construcția informațională cu „atacul asupra reședinței lui Putin” seamănă cu pregătirea unei justificări pentru o nouă escaladare — inclusiv pentru posibile lovituri asupra unor ținte simbolice și politice din Kiev. Mai întâi se creează imaginea de „atac” și „terorism”, apoi urmează „răspunsul”, prezentat ca forțat și, chipurile, legitim. Este un scenariu clasic, pe care Rusia l-a folosit în repetate rânduri și anterior.
De ani întregi, Kremlinul folosește pistele de negociere ca metodă de câștigare a timpului. Chiar și în decembrie, pe fundalul contactelor intense și al discuțiilor despre formate de pace, Rusia a lansat în repetate rânduri atacuri aeriene de amploare asupra Ucrainei. Asta confirmă încă o dată: Moscova nu se îndreaptă spre pace — ea „negociază” războiul, ridicând miza în momentele în care își pierde controlul asupra ritmului negocierilor.
Declarațiile lui Lavrov despre „responsabilitate” și despre refuzul de a ieși din dialogul cu SUA nu sunt o dovadă de constructivitate, ci o încercare de a păstra un canal de influență și de a continua să ceară concesii, invocând „noi circumstanțe”. Tocmai în momentele în care se constată un „progres lent”, Kremlinul este cel mai interesat să frâneze ritmul negocierilor și să mute discuția în registrul șantajului.
Atacul-fantomă asupra reședinței lui Putin nu ține nici de securitate, nici de adevăr. Este o încercare de a reconfigura negocierile într-un joc convenabil Moscovei, în care principalul argument nu mai este diplomația, ci frica de escaladare.