Anul 2025 nu a fost pentru Ucraina doar încă un an de război — a fost anul terorii sistemice, în care Rusia a renunțat definitiv la orice încercare de a-și masca strategia. Bombardamentele masive asupra orașelor, loviturile asupra cartierelor rezidențiale, infrastructurii energetice, spitalelor și școlilor au încetat să mai fie „efecte secundare” și s-au transformat într-un instrument conștient de purtare a războiului împotriva populației civile.
Noaptea de 26 spre 27 decembrie 2025 a devenit punctul simbolic al acestui proces. Aproape 500 de drone-kamikaze și 40 de rachete s-au prăbușit asupra Kievului și regiunii. Țintele nu au fost pozițiile de pe front, ci sistemul energetic și locuințele. Oameni au murit, zeci au fost răniți, milioane au rămas fără lumină și căldură în mijlocul iernii. Această lovitură nu a fost o excepție — a fost încheierea logică a unui an în care teroarea a fost transformată într-un flux continuu.
Din ianuarie până la final de decembrie, armata rusă a lansat aproximativ 89.000 de lovituri asupra a peste cinci mii de orașe și sate ucrainene. Rachete, bombe aeriene ghidate, drone au fost folosite fără vreo selecție reală a țintelor. Geografia atacurilor — de la Liov la Herson — arată limpede: nu e vorba de necesitate militară, ci de o strategie de intimidare, bine cunoscută din Cecenia. Scopul ei este să frângă voința societății, transformând frica și oboseala în principalul argument politic.
Prețul acestei strategii este o țară distrusă și mii de tragedii umane. Într-un singur an au fost avariate sau distruse zeci de mii de obiective civile: blocuri și case, școli, grădinițe, spitale, universități, instituții culturale, gări. Nu e vorba doar de infrastructură — e viață. Familii rămase fără acoperiș, copii fără școli, pacienți fără spitale, orașe care nu mai pot funcționa normal.
Însă dincolo de cifrele seci stă o realitate și mai înfricoșătoare: peste 21.000 de civili afectați, aproape 4.500 de morți. Sumî, Harkov, Kiev, Ternopil — numele acestor orașe, în 2025, s-au legat pentru totdeauna de date ale unor crime în masă. Rachete balistice lovind centre istorice, bombe aeriene căzând lângă locuri de joacă, atacuri asupra scărilor de bloc — nu sunt erori, ci metodă.
După fiecare astfel de lovitură, autoritățile ruse au repetat același scenariu: declarații despre „ținte militare” și „lovituri punctuale”. Cuvintele acestea sunau pe fundalul trupurilor copiilor uciși și al caselor prăbușite. Mai mult, însăși propaganda rusă își contrazicea, iar și iar, minciuna oficială prin imagini de la locul impactului. Iar chiar și atunci când Vladimir Putin a recunoscut public o lovitură asupra unui obiectiv civil la Sumî, acest lucru nu a avut nicio consecință — nici în interiorul Rusiei, nici pe plan internațional.
Reacția internațională la această teroare a fost înspăimântător de slabă. Ședințele Consiliului de Securitate al ONU s-au transformat într-un ritual, iar declarațiile — într-o formalitate goală. Lipsa unor mecanisme reale de constrângere a creat un precedent periculos: un stat care ucide sistematic civili rămâne, practic, nepedepsit. Mai mult, această impunitate nu face decât să întărească convingerea Kremlinului că o escaladare ulterioară este acceptabilă.
Asta s-a văzut și mai clar chiar la începutul lui 2026. Atacul combinat din 9 ianuarie a fost o continuare directă a logicii din 2025. Folosirea în masă a rachetelor, inclusiv sisteme balistice și hipersonice, loviturile asupra Kievului, regiunii și a zonei Liov, avarierea celui mai mare depozit subteran de gaze din Europa — toate acestea nu mai sunt doar război împotriva Ucrainei, ci și un mesaj către Europa. Moscova lovește demonstrativ noduri energetice în plină iarnă, transformând frigul într-o armă și șantajând continentul.
Loviturile asupra Kievului, blocurile distruse în cartiere-dormitor, centralele termice oprite, milioane de oameni fără căldură și lumină — asta nu e logică militară, ci teroare. Kremlinul pariază că epuizarea din spatele frontului, deficitul de apărare antiaeriană și frica permanentă vor forța societatea să ceară „pace cu orice preț”. În paralel, Rusia testează limitele a ceea ce e tolerat, lovind în apropierea granițelor NATO și folosind tehnologii care ridică conflictul la nivelul unei confruntări globale.
Anul 2025 a arătat definitiv: bombardarea în masă a civililor nu este o consecință tragică a războiului, ci o strategie aleasă conștient. Orice discuții despre „dialog” și „inițiative de pace”, venite dinspre Moscova, servesc doar drept acoperire pentru pregătirea unor noi lovituri. Cât timp teroarea cu rachete nu va avea un preț real — prin sancțiuni, răspuns militar și cost politic — ea va continua.
Nu mai este vorba doar despre Ucraina. Impunitatea agresorului erodează fundamentele dreptului internațional și face din teroarea împotriva civililor un instrument acceptabil al politicii globale. Iar reacția lumii la crimele de război ale Rusiei, astăzi, va decide dacă asta devine norma de mâine.