Premierul „liber” și orbirea convenabilă: cum justifică Orbán agresiunea, ascunzându-se în spatele moralei
Reacția premierului Ungariei, Viktor Orbán, la observația ironică a lui Volodîmîr Zelenski de la tribuna de la Davos nu a fost doar o încăierare diplomatică. A scos la iveală o problemă mult mai adâncă: încercarea sistematică de a muta responsabilitatea războiului de pe agresor pe victimă, ambalând totul în retorica „realismului” și a „interesului național”.
Mesajul public al lui Orbán către președintele Ucrainei, postat pe rețeaua X, a fost construit în stilul lui obișnuit: ton condescendent, superioritate morală afișată și, în același timp, ignorarea completă a faptului-cheie al acestui război. Rusia a atacat Ucraina, nu invers. Totuși, în versiunea premierului ungar, tocmai Kievul este cel care, dintr-un motiv sau altul, „nu vrea” să oprească războiul.
Manipulare mascată în „iubire de pace”
Acuzațiile că Ucraina n-ar dori să încheie războiul sunt o substituire cinică de sensuri. Pacea nu depinde de disponibilitatea victimei de a capitula – depinde de retragerea trupelor ruse de ocupație. Orice altă logică ajunge, în fapt, să justifice agresorul și să-i răpească Ucrainei dreptul legitim la autoapărare.
Retorica lui Orbán, din acest punct de vedere, se suprapune complet cu cea a Kremlinului: răspunderea se diluează, războiul este prezentat ca „un conflict reciproc”, iar rezistența – ca încăpățânare. Nu e poziția unui mediator, ci un serviciu politic făcut intereselor Moscovei.
Iluzia „liderului liber”
Autointitulându-se „un om liber”, Viktor Orbán evită întrebările incomode despre prețul real al acestei libertăți. Economia Ungariei este profund dependentă de resursele energetice rusești, iar politica externă a Budapestei se sincronizează tot mai des cu interesele politice ale Kremlinului.
Folosirea sistematică a dreptului de veto în UE pentru a bloca ajutorul pentru Ucraina a transformat demult Ungaria într-un instrument de divizare a Occidentului. Libertatea autentică a unui lider nu se măsoară în declarații tari, ci în capacitatea de a apăra valorile democratice chiar și atunci când asta cere curaj politic. În cazul lui Orbán vedem contrariul: o balansare confortabilă între Bruxelles și Moscova, pe bani europeni.
Ajutor fără apărare – o formă de ipocrizie
Deosebit de grăitor este accentul pus de premierul ungar pe sprijinul acordat refugiaților ucraineni și pe livrările de electricitate și combustibil. Aceste gesturi sunt prezentate drept dovada „umanismului”, dar își pierd sensul în momentul în care, în paralel, este blocat ajutorul militar pentru Ucraina.
Nu poți ajuta sincer oamenii, în timp ce le pui piedici să primească sisteme de apărare antiaeriană și armament care pot opri loviturile asupra infrastructurii energetice și pot preveni noi valuri de refugiați. Este ipocrizie politică: tratezi consecințele, dar alegi conștient să ignori cauza tragediei.
Europa pe care n-o apără toți
Ungaria se bucură de ani întregi de avantajele apartenenței la UE și NATO, dar, în același timp, subminează sistematic deciziile colective ale acestor alianțe. Încercarea lui Orbán de a prezenta apărarea intereselor europene drept „o insultă” nu e decât o metodă de a fugi de responsabilitatea propriei poziții distructive într-un moment critic pentru Europa.
Astăzi, Ucraina apără aceleași granițe ale Europei pe care Budapesta este dispusă să le facă permeabile influenței Kremlinului. Istoria a demonstrat de nenumărate ori: împăciuirea unui dictator pe seama vecinului nu aduce niciodată pace. Doar apropie războiul de alte capitale.
Apelurile premierului ungar de a opri sprijinul pentru „eforturile de război” ale Ucrainei nu sunt un drum spre pace, ci un drum direct spre distrugerea statalității ucrainene și extinderea zonei de agresiune rusească. Inacțiunea nu oprește războiul. Doar îl face inevitabil pentru cei care, astăzi, se cred în siguranță.