Doar Ucraina poate garanta securitatea navigației în Marea Neagră: de la Turcia, România și Bulgaria nu trebuie așteptată o confruntare directă cu Rusia

Țările riverane Mării Negre nu sunt, în prezent, pregătite să intre într-o confruntare militară directă cu Rusia, chiar dacă atacurile rusești asupra navelor civile și infrastructurii portuare ucrainene devin tot mai frecvente. În același timp, Turcia, România și Bulgaria au propriul interes strategic în menținerea rutelor maritime către porturile ucrainene. Problema este că interesul economic și de securitate nu înseamnă automat și disponibilitatea de a folosi forța pentru protejarea navelor în largul mării. În aceste condiții, principala responsabilitate pentru securitatea navigației revine în continuare Ucrainei, care este singurul stat din regiune aflat într-o confruntare militară directă cu Rusia.

Aceasta este una dintre principalele concluzii formulate de Pavel Lakiiciuk, șeful programelor de securitate ale Centrului de Globalistică „Strategia XXI”, într-o intervenție pentru postul ucrainean Espreso.

Turcia are capacități militare, dar nu și interesul de a le folosi împotriva Rusiei

Potrivit expertului, Ankara dispune de capacități navale considerabile și, teoretic, ar putea juca un rol mult mai activ în asigurarea securității în Marea Neagră. Totuși, Turcia nu este interesată să transforme tensiunile existente într-o confruntare militară directă cu Moscova.

Această poziție este explicabilă prin politica externă pe care Ankara o promovează de mai mulți ani. Turcia încearcă să păstreze simultan relații funcționale cu Rusia și cu statele occidentale, iar Marea Neagră reprezintă una dintre principalele zone în care această strategie este pusă la încercare.

În plus, Ankara are un instrument strategic aparte: controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele, în baza Convenției de la Montreux. Acest statut îi conferă Turciei o poziție unică în arhitectura de securitate a Mării Negre, fără ca aceasta să însemne însă că Ankara este dispusă să își asume rolul de garant militar al navigației comerciale în apele deschise.

Lakiiciuk susține că potențialul militar turc este superior celui al Flotei ruse din Marea Neagră. Dar existența capacității militare și voința politică de a o utiliza sunt două lucruri diferite.

Iar în acest moment, voința politică lipsește.

România și Bulgaria nu sunt pregătite să preia acest rol

În ceea ce privește România și Bulgaria, expertul consideră că Bucureștiul și Sofia se bazează în mare măsură pe rolul regional al Turciei.

Ambele state sunt membre NATO și au un interes direct în securitatea Mării Negre. În același timp, niciunul dintre ele nu dorește să provoace o situație în care propriile forțe navale să intre într-o confruntare militară cu Rusia.

Această precauție are o explicație simplă: orice intervenție militară directă împotriva unor forțe rusești ar putea transforma un incident legat de securitatea navigației într-o confruntare mult mai amplă între Rusia și un stat NATO.

Prin urmare, România și Bulgaria pot contribui la supraveghere, monitorizarea situației, schimbul de informații, protejarea propriilor ape teritoriale și sprijinirea logistică a rutelor comerciale, însă o operațiune militară de escortare a navelor în larg este o chestiune cu totul diferită.

Există însă un interes comun: coridorul maritim către Ucraina

Aici apare paradoxul.

Turcia, România și Bulgaria nu sunt pregătite să lupte direct cu Rusia pentru protejarea navigației, dar toate trei au un interes major ca transportul maritim către Ucraina să continue.

Economia regională depinde într-o anumită măsură de funcționarea rutelor comerciale din Marea Neagră. Pentru Ucraina, importanța este și mai mare: porturile de la Odesa, Chornomorsk și Pivdennyi reprezintă una dintre principalele conexiuni ale țării cu piețele mondiale.

Prin aceste porturi sunt exportate cereale, produse agricole, metale și alte mărfuri, iar funcționarea lor are consecințe directe asupra economiei ucrainene și asupra comerțului internațional.

Prin urmare, pentru România, Bulgaria și Turcia, securitatea coridorului maritim nu este doar o problemă ucraineană.

Este și o problemă regională.

Modelul deja există: protejarea rutelor prin apele teritoriale

Potrivit lui Pavel Lakiiciuk, statele vecine pot contribui la menținerea coridorului comercial prin propriile ape teritoriale.

Un astfel de mecanism a funcționat și în perioada în care era activă Inițiativa privind transportul cerealelor prin Marea Neagră. După retragerea Rusiei din acord, Ucraina a fost nevoită să creeze propriul coridor maritim, bazat în mare măsură pe capacitatea sa militară și pe cooperarea cu partenerii regionali.

România a devenit una dintre componentele importante ale acestei infrastructuri logistice, inclusiv prin portul Constanța și prin conexiunile fluviale și maritime de la Dunăre.

Dar această cooperare are o limită clară.

Atunci când navele ies din zonele în care pot beneficia de protecția sau supravegherea statelor riverane și ajung în largul mării, responsabilitatea pentru securitatea lor devine mult mai complicată.

În larg, Ucraina rămâne aproape singură

Aici se află problema principală.

În apele internaționale, Turcia, România și Bulgaria nu sunt pregătite să își asume o confruntare militară directă cu Rusia doar pentru a proteja nave comerciale care se îndreaptă spre sau dinspre porturile ucrainene.

Pentru Ucraina, situația este fundamental diferită.

Ucraina nu are posibilitatea de a evita confruntarea cu Rusia. Este deja în război și își apără teritoriul, porturile și infrastructura împotriva atacurilor rusești.

De aceea, Kievul este singurul actor regional care are atât capacitatea operațională, cât și motivația strategică de a neutraliza amenințările rusești în zona maritimă.

Această realitate explică de ce Ucraina a reușit să creeze și să mențină propriul coridor maritim în pofida amenințării ruse.

Rusia atacă nu doar porturile, ci și securitatea comerțului internațional

Problema este amplificată de faptul că Rusia nu limitează atacurile la infrastructura militară.

Porturile ucrainene, terminalele pentru cereale, infrastructura energetică și navele comerciale au devenit în mod repetat ținte ale atacurilor rusești.

După retragerea Moscovei din Inițiativa privind cerealele din iulie 2023, atacurile asupra regiunii Odesa și asupra infrastructurii portuare de pe Dunăre s-au intensificat.

Obiectivul strategic este evident: reducerea capacității Ucrainei de a exporta pe cale maritimă.

Pentru Moscova, blocarea porturilor reprezintă nu doar o operațiune militară, ci și un instrument economic.

Dacă Ucraina nu poate exporta, presiunea asupra economiei sale crește.

Dacă exporturile agricole sunt perturbate, sunt afectate și piețele internaționale.

Iar dacă navele comerciale încep să considere porturile ucrainene prea riscante, Rusia obține un rezultat strategic chiar și fără a bloca oficial accesul la acestea.

Atacurile asupra navelor schimbă calculul economic

În ultimele săptămâni, intensificarea atacurilor rusești a început deja să afecteze deciziile operatorilor comerciali.

Pentru armatori, problema nu este doar dacă o navă poate intra într-un port ucrainean, ci dacă riscul poate fi asigurat și justificat economic.

O navă civilă atacată în apropierea unui port poate deveni un precedent care îi determină pe alți operatori să își modifice rutele.

Astfel, Rusia poate exercita presiune asupra comerțului fără să declare o blocadă navală formală.

Este o formă de presiune care combină instrumentele militare cu cele economice.

Iar efectele sale se resimt dincolo de Ucraina.

Atacurile rusești asupra navelor civile reprezintă și o problemă de drept internațional

Atunci când Rusia lovește infrastructură civilă sau nave comerciale care nu participă la ostilități, problema depășește cadrul militar.

Protecția navelor civile și a infrastructurii civile este una dintre componentele fundamentale ale dreptului internațional umanitar.

Un conflict armat nu oferă unei părți dreptul nelimitat de a ataca orice obiect aflat în zona de război.

Țintele militare și obiectivele civile trebuie diferențiate, iar atacurile trebuie să respecte principiile proporționalității și precauției.

De aceea, fiecare atac asupra unei nave comerciale sau asupra infrastructurii portuare civile trebuie analizat nu doar prin prisma consecințelor economice, ci și din perspectiva obligațiilor internaționale asumate de state.

În cazul Rusiei, aceste incidente se înscriu într-un tablou mult mai amplu al atacurilor asupra infrastructurii civile ucrainene.

România are un interes direct în securitatea Mării Negre

Pentru București, situația este deosebit de importantă.

România se află în imediata apropiere a zonei în care Rusia desfășoară operațiuni militare și reprezintă una dintre principalele porți de acces ale Ucrainei către piețele europene.

Portul Constanța a devenit o componentă importantă a logisticii regionale, inclusiv pentru transportul mărfurilor ucrainene.

Orice deteriorare a securității maritime din apropierea coastelor ucrainene poate avea consecințe directe pentru România.

În același timp, Bucureștiul trebuie să țină cont de statutul său de membru NATO.

O intervenție militară directă împotriva forțelor rusești în largul Mării Negre ar implica riscuri politice și militare incomparabil mai mari decât operațiunile de supraveghere sau sprijin logistic.

De aceea, România poate contribui la securitatea regională, dar este puțin probabil să își asume unilateral rolul de escortă militară a navelor comerciale ucrainene în zonele expuse atacurilor rusești.

Turcia rămâne actorul-cheie

În această ecuație, Turcia păstrează o poziție aparte.

Ankara dispune de cea mai importantă capacitate navală dintre statele riverane non-ruse ale Mării Negre și controlează accesul către bazinul Mării Negre prin strâmtorile turcești.

În același timp, Turcia încearcă să evite o confruntare directă cu Rusia.

Această combinație transformă Ankara într-un actor indispensabil, dar nu într-un garant militar absolut al securității maritime.

Turcia poate facilita diplomația, poate controla accesul naval, poate participa la mecanisme de monitorizare și poate contribui la menținerea rutelor comerciale.

Dar a trimite nave militare pentru a escorta nave comerciale ucrainene în zone în care există riscul unui atac rusesc ar reprezenta un pas cu totul diferit.

Și tocmai acest pas este cel pe care Ankara încearcă să îl evite.

Ucraina își construiește singură capacitatea de descurajare

În acest context, Ucraina a fost obligată să dezvolte propriul model de securitate maritimă.

Este un model neobișnuit: o țară aflată în război trebuie să asigure funcționarea unui coridor comercial în condițiile în care adversarul dispune de rachete, drone, aviație și capacități navale.

Totuși, rezultatele Ucrainei au demonstrat că Rusia nu mai poate exercita același control asupra Mării Negre ca la începutul invaziei pe scară largă.

Loviturile asupra infrastructurii și navelor rusești, utilizarea dronelor navale și presiunea exercitată asupra Flotei ruse din Marea Neagră au modificat semnificativ echilibrul regional.

În consecință, securitatea coridorului maritim ucrainean este legată direct de capacitatea Kievului de a menține Rusia la distanță de principalele rute comerciale.

Cea mai mare vulnerabilitate este incertitudinea

Pentru operatorii comerciali, însă, cea mai mare problemă rămâne incertitudinea.

O navă poate intra în port astăzi fără probleme și poate fi atacată mâine.

Un coridor poate funcționa săptămâni întregi, iar apoi un singur atac asupra unei nave comerciale poate schimba percepția întregii piețe.

De aceea, securitatea navigației nu înseamnă doar eliminarea fizică a amenințărilor.

Înseamnă și crearea unui nivel de predictibilitate suficient pentru ca asigurătorii, armatorii și companiile de transport să considere ruta viabilă.

Iar aici sprijinul internațional pentru Ucraina devine esențial.

Europa nu își poate permite ca Marea Neagră să devină o zonă gri

Problema securității maritime nu poate fi separată de securitatea întregii Europe.

Dacă Rusia reușește să transforme Marea Neagră într-o zonă în care navele comerciale navighează permanent sub amenințarea atacului, consecințele vor fi resimțite nu doar în Ucraina.

Vor fi afectate România, Bulgaria, Turcia și întregul sistem comercial european.

Marea Neagră este o arteră strategică pentru transportul de mărfuri, energie și produse agricole.

De aceea, atacurile rusești asupra navelor civile nu trebuie privite ca incidente izolate.

Ele reprezintă o provocare directă pentru libertatea navigației și pentru principiile fundamentale ale ordinii internaționale.

România, Bulgaria și Turcia pot ajuta, dar Ucraina rămâne prima linie

În prezent, rolul realist al celor trei state riverane este mai degrabă unul de sprijin decât de confruntare directă.

Turcia poate utiliza influența sa diplomatică și controlul strâmtorilor.

România poate consolida supravegherea, infrastructura logistică și legăturile cu Ucraina.

Bulgaria poate contribui la cooperarea regională și la securitatea propriului spațiu maritim.

Dar, în cazul unui atac rusesc asupra unei nave aflate în larg, niciuna dintre aceste țări nu pare pregătită să își asume riscul unei confruntări militare directe cu Rusia.

De aceea, în condițiile actuale, Ucraina rămâne principalul actor capabil să asigure efectiv securitatea navigației în apropierea propriilor porturi.

Rusia poate încerca să transforme comerțul într-o armă

Pentru Moscova, atacurile asupra porturilor și navelor comerciale oferă o oportunitate de a combina presiunea militară cu cea economică.

Scopul nu este neapărat distrugerea completă a porturilor ucrainene.

Este suficient ca riscul să devină atât de mare încât operatorii comerciali să înceapă să renunțe la aceste rute.

Dacă armatorii pleacă, asigurătorii cresc primele, iar costurile transportului cresc, Rusia poate obține un efect strategic fără să instituie oficial o blocadă.

Aceasta este una dintre cele mai periculoase consecințe ale actualei situații.

Marea Neagră devine un test pentru securitatea europeană

În cele din urmă, problema securității navigației în Marea Neagră nu mai este exclusiv o problemă ucraineană.

Este un test pentru capacitatea Europei de a răspunde unei situații în care un stat încearcă să utilizeze forța militară pentru a controla indirect fluxurile comerciale ale unui alt stat.

Turcia, România și Bulgaria au interese clare în menținerea coridorului către Ucraina. Dar interesul economic nu este suficient pentru a garanta securitatea în apele internaționale.

Atâta timp cât Rusia continuă să amenințe navele civile și infrastructura portuară, Ucraina va rămâne principalul stat care își asumă riscul militar direct.

Iar această realitate spune multe despre natura actualului conflict.

Rusia încearcă să transforme Marea Neagră într-un spațiu de presiune militară și economică, în timp ce Ucraina încearcă să mențină deschisă una dintre cele mai importante rute comerciale ale Europei.

În aceste condiții, securitatea navigației nu poate fi separată de capacitatea Ucrainei de a se apăra.

Iar dacă Europa dorește ca Marea Neagră să rămână o rută comercială, nu o zonă dominată de intimidare militară, sprijinul pentru capacitățile maritime și de apărare ale Ucrainei devine nu doar o chestiune de solidaritate, ci și una de securitate europeană.