Kremlinul readuce „cartea nazistă”: cum încearcă Rusia să schimbe atitudinea Europei față de Ucraina

Mașinăria informațională rusă reactivează din nou una dintre cele mai cunoscute teme ale propagandei sale: încercarea de a prezenta Ucraina contemporană drept un stat presupus legat de nazism și fascism. În august 2026, astfel de afirmații au început să apară din nou în anumite segmente ale spațiului mediatic european, inclusiv în cel slovac.

La prima vedere, aceasta poate părea doar o repetare a vechii retorici ruse. Totuși, funcția ei actuală este diferită. Moscova nu mai încearcă doar să-și justifice războiul în fața propriului public. Același mecanism este folosit acum pentru a influența opinia europenilor și pentru a diminua treptat disponibilitatea acestora de a sprijini Ucraina.

Un mit vechi primește o nouă funcție

Teza despre „Kievul nazist” a apărut în propaganda rusă cu mult înainte de invazia la scară largă. În 2022, aceasta a devenit una dintre principalele justificări propagandistice ale agresiunii ruse.

Patru ani mai târziu, narațiunea nu a dispărut. Dimpotrivă, ea este adaptată la noua realitate.

Astăzi, întrebarea nu mai este prezentată doar astfel: „De ce trebuie Rusia să lupte împotriva Ucrainei?”. Pentru publicul european este introdusă treptat o altă întrebare: „Merită să continuăm să sprijinim Ucraina dacă autoritățile sale ar fi controlate de radicali?”

Schimbarea este esențială. Ea permite Kremlinului să mute discuția de la responsabilitatea pentru agresiune la comportamentul Ucrainei.

Manipularea începe cu un singur cuvânt

Un loc important în această campanie îl ocupă termenul „banderist”.

Propaganda rusă îl folosește ca pe un fel de marcă universală, căreia îi poate asocia aproape orice acuzație: de la „radicalism” până la „fascism”.

Problema unei asemenea abordări este că o perioadă istorică extrem de complexă este redusă la un singur cuvânt. Ulterior, acel termen este transferat asupra Ucrainei contemporane.

Astfel apare ideea că patriotismul ucrainean ar fi sinonim cu radicalismul, iar dorința statului de a-și apăra suveranitatea ar reprezenta o continuare a ideologiilor totalitare.

Istoria nu permite o asemenea paralelă directă

Istoria mișcării naționale ucrainene din secolul XX conține, într-adevăr, pagini complexe și controversate. Însă identificarea simplistă a întregului naționalism ucrainean cu nazismul nu rezistă în fața faptelor istorice.

Un exemplu relevant este chiar destinul lui Stepan Bandera. După proclamarea, în 1941, a Actului de restaurare a statului ucrainean, autoritățile germane l-au arestat. Bandera a fost ulterior deținut pentru o perioadă îndelungată în lagărul de concentrare Sachsenhausen.

Acest fapt nu justifică idealizarea lui Bandera sau a întregii mișcări naționaliste. Dar demonstrează cât de simplistă este schema potrivit căreia mișcarea naționalistă ucraineană ar fi fost automat parte a proiectului nazist.

La fel, activitatea UPA s-a desfășurat în condițiile unui război în care au existat simultan mai multe forțe de ocupație și conflicte armate. Istoria acestor organizații poate și trebuie analizată critic, însă ea nu poate fi transformată într-o dovadă că Ucraina contemporană ar fi un stat totalitar.

Kremlinul șterge granița dintre trecut și prezent

Aici se află una dintre principalele tehnici ale propagandei.

Resursele informaționale ruse preiau evenimente care au avut loc cu zeci de ani în urmă și încearcă să le prezinte drept dovadă a naturii politice a Ucrainei din 2026.

Între aceste două realități dispar practic decenii întregi de istorie.

Sunt ignorate transformarea sistemului politic, dezvoltarea instituțiilor statului, procesele electorale, legislația, integrarea europeană și schimbările profunde ale societății ucrainene.

În locul acestora este creată imaginea unei țări care ar fi rămas blocată în prima jumătate a secolului XX.

Legislația ucraineană contrazice imaginea propagandistică

Există și un alt aspect pe care propaganda rusă îl trece sistematic sub tăcere.

Ucraina condamnă la nivel legislativ atât regimul nazist, cât și regimul totalitar comunist. În 2015, Rada Supremă a adoptat o lege prin care sunt condamnate regimurile totalitare comunist și național-socialist și este interzisă propaganda simbolurilor acestora.

Prin urmare, statul pe care Moscova îl descrie drept „neonazist” are, în același timp, o legislație care interzice propaganda regimului național-socialist.

Acest fapt nu înseamnă că societatea ucraineană nu se confruntă cu probleme sau că nu există grupări radicale. Însă existența unor grupări politice extremiste la marginea spectrului politic nu transformă automat un stat într-unul nazist.

În caz contrar, aceeași logică ar trebui aplicată oricărei democrații în care există organizații extremiste.

De ce Rusia a ales tocmai publicul european

Memoria istorică europeană face această narațiune deosebit de convenabilă pentru Kremlin.

Pentru multe state europene, lupta împotriva nazismului reprezintă o componentă fundamentală a memoriei naționale. De aceea, acuzația de „fascism” poate provoca o reacție emoțională puternică înainte ca persoana respectivă să verifice faptele.

Propagandei ruse nu îi este necesar să convingă fiecare cititor.

Este suficient să creeze îndoială.

Dacă o persoană începe să creadă că „poate există într-adevăr o problemă cu nazismul în Ucraina”, următorul pas poate fi îndoiala cu privire la necesitatea sprijinului pentru Kiev.

De aceea, eticheta emoțională devine uneori mai importantă decât dovezile.

De la „Kievul nazist” la „ajutorul inutil”

Construcția propagandistică are mai multe niveluri.

Mai întâi, Ucrainei i se atribuie o ideologie radicală.

Apoi, conducerea ucraineană este prezentată drept principalul său exponent.

Ulterior, partenerii occidentali sunt acuzați că ar sprijini „extremiștii”.

Iar concluzia finală sună aproximativ astfel: Europa cheltuie bani și furnizează arme unui stat care reprezintă el însuși o amenințare.

În acest fel, discuția despre securitatea Ucrainei este transformată într-o dispută despre valorile europene.

Pentru Moscova, acest lucru este convenabil, deoarece permite evitarea problemei centrale: agresiunea rusă, ocuparea teritoriilor ucrainene și necesitatea de a contracara această agresiune.

Cel mai important obiectiv este divizarea, nu convingerea

Campania informațională rusă nu trebuie neapărat să-i determine pe europeni să creadă în masă că Ucraina este „fascistă”.

Un rezultat mult mai avantajos pentru Moscova poate fi polarizarea politică.

În diferite state UE există deja dezbateri privind costurile sprijinului pentru Ucraina, migrația, sancțiunile și livrările de arme. Adăugarea acuzațiilor de „nazism” poate face aceste dispute și mai conflictuale.

Pentru Kremlin nu este obligatoriu să construiască o opinie europeană unitară în favoarea Rusiei.

Este suficient să facă poziția Europei față de Ucraina mai puțin unită.

Mass-media marginale pot deveni verigi ale propagării

Răspândirea unor asemenea narațiuni prin intermediul unor platforme mici sau marginale are, de asemenea, propria sa logică.

Astfel de publicații nu trebuie neapărat să aibă un public uriaș. Valoarea lor constă în capacitatea de a produce un material inițial care ulterior poate fi preluat de rețele sociale, canale anonime sau alte site-uri.

După mai multe republicări, cititorul poate ajunge să perceapă aceeași afirmație drept „opinia mai multor surse”.

În realitate, se formează o cameră de ecou informațional, în care repetarea începe să înlocuiască dovezile.

Rusia inversează cauza și efectul

Un nivel și mai profund al manipulării constă în încercarea de a modifica însăși percepția asupra războiului.

Rusia începe războiul, dar propaganda îl explică prin presupusul „radicalism” ucrainean.

Rusia ocupă teritorii, însă campania informațională vorbește despre o presupusă „protecție” a populației.

Rusia lovește Ucraina, dar responsabilitatea pentru instabilitatea regională este transferată asupra Kievului.

Astfel, agresorul este treptat prezentat drept o parte care doar „reacționează”, iar statul care se apără devine sursa conflictului.

Această inversare este mult mai periculoasă decât o simplă afirmație falsă.

De ce nu este suficientă o simplă dezmințire

Combaterea unei asemenea campanii necesită o abordare diferită.

Nu este suficient să afirmăm că un anumit articol reprezintă propagandă rusă. Este necesar să arătăm cum este construită manipularea.

Trebuie separate evenimentele istorice de politica actuală, verificate sursele originale și analizate legislația și acțiunile reale ale statului.

Este important, de asemenea, ca paginile controversate ale istoriei Ucrainei să nu fie ascunse. Ignorarea faptelor incomode creează spațiu pentru cei care doresc să le folosească în propriul interes.

O discuție deschisă și documentată, dimpotrivă, reduce posibilitatea ca propaganda să monopolizeze interpretarea trecutului.

Ținta finală nu este doar Ucraina, ci decizia europeană

În cele din urmă, campania privind presupusul „fascism de tip Kiev” are un public mult mai larg decât Ucraina.

Ținta finală este alegătorul european.

El trebuie făcut să se îndoiască de faptul că sprijinul pentru Ucraina corespunde intereselor Europei. El trebuie convins că războiul ar avea o „altă parte” și că cedările în fața Rusiei ar putea reprezenta o cale mai simplă către stabilitate.

De aceea, combaterea acestei narațiuni face parte dintr-o confruntare mai amplă pentru capacitatea Europei de a-și evalua independent amenințările.

Rusia folosește nazismul nu ca subiect de cercetare istorică, ci ca instrument de influență politică. Scopul nu este să explice europenilor istoria Ucrainei, ci să exploateze memoria europeană privind crimele trecutului pentru a schimba percepția asupra războiului din prezent.

Prin urmare, întrebarea esențială nu este doar dacă o nouă acuzație împotriva Kievului este adevărată. Mult mai important este să înțelegem cui îi este util ca europenii să creadă în ea și ce decizie politică ar trebui să rezulte din această convingere.