Cum poate Europa să-și decarbonizeze industria fără să sacrifice dezvoltarea economică. Un nou studiu propune o foaie de parcurs

Europa vrea să reducă emisiile industriei grele fără să piardă locuri de muncă și creștere economică. Un nou studiu arată că acest lucru este posibil, dar va necesita compromisuri. Importul unei părți dintre materialele cu cel mai mare consum energetic ar putea contribui la menținerea unei părți mai mari a producției în interiorul UE.

Sursa: Euronews.

Cine și ce a modelat

Cercetătorii de la Euro-Mediterranean Center on Climate Change (CMCC Foundation), Politecnico di Milano și Technische Universität Berlin au ajuns la concluzia că Europa își poate reduce drastic emisiile industriale fără să-și „golească” baza de producție.

Cea mai ieftină variantă ar putea presupune însă importul unei părți dintre materialele a căror producție necesită cea mai multă energie, urmat de utilizarea acestora pentru fabricarea unor produse cu valoare adăugată mai mare în fabricile europene.

Cercetătorii au modelat evoluția producției de oțel, ciment și produse chimice până în 2050.

Cum pot fi reduse emisiile

Oțelul și produsele chimice pot fi fabricate cu o utilizare mult mai redusă a combustibililor fosili.

În cazul celor mai stricte obiective, respectiv o reducere cu 90% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2040, cea mai mare parte a oțelului, amoniacului și metanolului ar fi produsă folosind hidrogen verde, obținut din electricitate regenerabilă și nu din combustibili fosili. Producătorii de oțel s-ar baza suplimentar pe fier vechi reciclat și pe electricitate, în locul cărbunelui și gazului.

În cazul cimentului, situația este mai complicată: procesul de producție generează CO₂ chiar și atunci când energia utilizată este „curată”. Studiul arată că captarea emisiilor la fabricile de ciment ar putea reduce cantitatea de CO₂ care ajunge în atmosferă, deși criticii consideră că tehnologia nu este încă demonstrată la scară largă.

Producția „verde” este costisitoare. Tranziția ar fi cea mai scumpă în jurul anului 2040, când industria ar avea nevoie de investiții masive în infrastructură și echipamente. Până în 2050, costurile ar scădea, însă Europa ar rămâne într-o poziție dezavantajoasă față de regiunile care dispun de energie regenerabilă mai ieftină.

Mutarea fabricilor mai aproape de energia „verde”

O variantă este amplasarea producției în zonele în care electricitatea din surse regenerabile este mai ieftină. În model, dacă relocarea companiilor ar fi permisă, acestea s-ar muta în Spania, țările nordice și Marea Britanie, unde energia „verde” abundentă și ieftină ar reduce costurile.

Calculele nu iau însă în considerare costurile relocării propriu-zise, ale construirii infrastructurii, recrutării personalului și reorganizării lanțurilor de aprovizionare. Autorii subliniază că rezultatele reprezintă un indicator al economiilor posibile, nu o prognoză privind viitoarea hartă industrială a Europei.

Importurile „verzi” ca modalitate de a păstra producția în Europa

O altă variantă s-a dovedit mai ieftină: importul celor mai energointensive materiale, precum amoniacul, metanolul și fierul brichetat la cald (HBI), în timp ce etapele finale ale producției ar rămâne în fabricile europene existente.

HBI este o formă de fier utilizată în producția de oțel. Acesta poate fi produs în țări care dispun de electricitate regenerabilă ieftină și apoi transportat în Europa pentru prelucrare ulterioară. Până în 2050, în acest scenariu, aproape întregul volum de amoniac și metanol ar putea fi importat. Europa ar avea nevoie de aproximativ 25% mai puțin hidrogen verde.

Nu va crea importul o nouă dependență?

Dependența de importuri implică riscuri: studiul nu ia în calcul războaiele, pandemiile și alte șocuri care ar putea întrerupe lanțurile de aprovizionare. Europa a experimentat deja această vulnerabilitate: conflictele din Orientul Mijlociu au perturbat transporturile de petrol, gaze și îngrășăminte prin Strâmtoarea Ormuz, iar reducerea livrărilor de gaze rusești după invazia Ucrainei a dus la creșterea puternică a prețurilor la energie și a obligat fabricile să-și reducă producția.

Cercetătorii subliniază că combustibilii fosili provin de la un număr limitat de furnizori și sunt transportați prin infrastructuri fixe, precum conductele, în timp ce „fierul verde, amoniacul și metanolul pot fi transportate din orice regiune cu surse regenerabile de energie ieftine”. Lanțul bazat pe combustibili fosili „poluează prin definiție”, în timp ce lanțul pentru fier sau amoniac „poate fi decarbonizat treptat”. În acest sens, este relevant și mecanismul UE de ajustare a carbonului la frontieră (CBAM).

Nici alternativa unei independențe complete nu este lipsită de costuri: producerea tuturor materialelor în interiorul Europei ar împinge subvențiile peste 200 de miliarde de euro pe an. O dependență „evitată doar prin sprijin guvernamental permanent nu pare în mod evident mai sigură”.

Cât costă păstrarea unei producții mai mari în Europa

Cel mai costisitor scenariu presupune ca Europa să-și crească producția industrială și să continue să fabrice pe plan intern cele mai energointensive materiale. Statele ar trebui să cheltuiască aproximativ 235 de miliarde de euro pe an pentru a acoperi diferența dintre costurile europene de producție și prețurile importurilor.

„Europa ar trebui să fie pragmatică atunci când își evaluează capacitatea de a-și extinde industria grea”, afirmă coautorul studiului, Massimo Tavoni, directorul unui institut din cadrul CMCC Foundation. „Prioritățile ar trebui să fie decarbonizarea și păstrarea bazei de producție existente, printr-un sprijin guvernamental țintit și limitat în timp și prin utilizarea rezonabilă a importurilor «verzi».”