Fico servește din nou intereselor Moscovei: cât timp mai poate NATO tolera refuzul demonstrativ al obligațiilor

Robert Fico se află din nou într-o situație în care poziția sa publică servește obiectiv intereselor Moscovei. Premierul Slovaciei a declarat că va face tot posibilul pentru ca țara sa să nu fie implicată într-un conflict armat în cazul aplicării Articolului 5 al NATO.

Fico a criticat însăși perspectiva ca Slovacia să fie nevoită să acționeze în cadrul apărării colective și s-a întrebat împotriva cui ar urma, de fapt, să lupte NATO. În același timp, în discursul său nu a numit Rusia drept sursă a amenințării militare pentru Europa.

La prima vedere, declarația poate fi prezentată drept o încercare a unui politician național de a-și proteja țara de război. Problema este însă mult mai profundă. Fico este premierul unei țări membre NATO, iar Articolul 5 nu este o formulare decorativă care poate fi susținută doar atunci când este convenabil.

Moscova primește exact semnalul de care are nevoie

Kremlinul nu este interesat doar de slăbirea militară a unor state europene. Pentru Rusia este la fel de important să demonstreze că unitatea Occidentului are limite.

Atunci când liderul unui stat NATO pune public sub semnul întrebării disponibilitatea de a respecta angajamentele colective, acest lucru devine un semnal politic care depășește cu mult granițele Slovaciei.

Și nu este primul episod de acest fel în cazul lui Fico.

După revenirea în funcția de premier în 2023, acesta a oprit livrările de arme către Ucraina din rezervele de stat, a criticat în repetate rânduri continuarea sprijinului militar pentru Kiev, s-a opus perspectivei aderării Ucrainei la NATO și a susținut că intrarea Ucrainei în Alianță ar putea duce la un război mondial.

În 2026, Fico s-a pronunțat din nou împotriva extinderii sprijinului financiar și militar acordat Ucrainei.

Acum, linia sa politică a intrat într-o nouă etapă: problema nu mai este doar sprijinul pentru Ucraina, ci disponibilitatea Slovaciei de a-și îndeplini propriile obligații în cadrul NATO.

Articolul 5 nu înseamnă „războiul altcuiva”

Aici apare problema fundamentală.

Fico vorbește despre Articolul 5 ca și cum activarea acestuia ar însemna automat că cineva de la Bruxelles sau Washington îi va ordona Slovaciei să trimită mii de militari într-un război necunoscut.

Aceasta este însă o simplificare a mecanismului Alianței.

Articolul 5 prevede că un atac armat împotriva unui aliat este considerat un atac împotriva tuturor, iar ceilalți membri NATO se angajează să acorde asistență statului atacat. În același timp, fiecare stat stabilește natura acțiunilor pe care le consideră necesare. Asistența poate include utilizarea forței militare, dar nu se reduce automat la trimiterea trupelor.

Prin urmare, problema declarației lui Fico nu este faptul că nu a indicat un anumit număr de militari. Problema este mesajul politic de refuz de a confirma disponibilitatea de a participa la apărarea colectivă.

Iar întregul mecanism de descurajare al NATO se bazează tocmai pe încrederea în această obligație reciprocă.

De ce nu este vorba doar despre Slovacia

Declarația lui Fico vine într-un moment în care statele europene se confruntă cu un număr tot mai mare de amenințări legate de războiul Rusiei împotriva Ucrainei.

În acest context, cuvintele premierului slovac capătă o semnificație suplimentară.

Descurajarea nu depinde doar de numărul de arme. Ea se bazează și pe convingerea unui potențial agresor că atacarea unui singur stat va provoca un răspuns coordonat din partea celorlalți aliați.

Dacă un stat membru transmite din timp că nu dorește să participe la un asemenea răspuns, acest lucru nu desființează NATO. Dar poate alimenta îndoieli cu privire la cât de unit ar fi Alianța într-o situație de criză.

Fico continuă o linie politică favorabilă Moscovei

Actuala declarație nu poate fi privită ca un episod complet izolat.

De la revenirea sa la putere, Fico a adoptat o poziție constant critică față de sprijinul militar acordat Ucrainei. A contestat în mod repetat perspectiva aderării Ucrainei la NATO și a criticat amploarea ajutorului european pentru Kiev.

Acum, această poziție capătă o nouă dimensiune: nu mai este vorba doar despre relația Slovaciei cu Ucraina, ci despre responsabilitatea Slovaciei față de propriii aliați.

Poate o țară să beneficieze de protecția NATO și, în același timp, să se distanțeze de responsabilitatea colectivă?

Aceasta este întrebarea care apare în urma declarațiilor lui Fico.

Slovacia beneficiază de avantajele apartenenței la NATO, participă la sistemul colectiv de securitate și se bazează pe principiul apărării reciproce. În același timp, premierul său declară public că nu dorește ca țara să participe la un răspuns militar colectiv în cazul unui atac asupra unui alt aliat.

Apare astfel o dilemă evidentă: poate un stat să beneficieze de toate avantajele securității colective și, în același timp, să se distanțeze public de responsabilitatea pentru această securitate?

Tratatul Atlanticului de Nord stabilește angajamente privind menținerea și dezvoltarea capacității individuale și colective de rezistență la un atac armat, iar Articolul 5 consacră principiul asistenței reciproce în cazul unui asemenea atac.

Tocmai de aceea, declarația lui Fico nu poate fi redusă la o simplă declarație de politică internă. Ea atinge principiul fundamental pe care se bazează Alianța.

De ce NATO nu poate pur și simplu să ignore declarația

Aici apare o întrebare incomodă pentru aliați: este oportun ca astfel de declarații să rămână de fiecare dată fără consecințe politice?

Dacă liderul unei țări NATO poate pune public sub semnul întrebării disponibilitatea de a respecta angajamentele colective, iar reacția se limitează la o nouă rundă de declarații, poate apărea un precedent.

Alte guverne ar putea fi tentate să adopte aceeași abordare: să se distanțeze de obligațiile colective în perioadele de pace și să se bazeze pe solidaritatea celorlalți atunci când apare o criză.

Pentru o alianță militară, o asemenea logică este problematică. Puterea NATO nu depinde doar de numărul de tancuri, avioane sau sisteme de apărare antiaeriană. Ea depinde și de faptul că un potențial agresor crede în disponibilitatea aliaților de a acționa împreună.

Ar putea NATO lua măsuri politice împotriva Bratislavei?

Ideea excluderii Slovaciei din NATO se lovește însă de realitatea juridică.

Tratatul Atlanticului de Nord prevede, la Articolul 13, procedura prin care un stat poate părăsi Alianța, dar nu stabilește o procedură simplă prin care ceilalți membri să poată exclude un stat împotriva voinței acestuia.

În plus, NATO adoptă deciziile prin consens, nu prin vot majoritar.

Prin urmare, discuția realistă nu este despre „expulzarea lui Fico din NATO”, ci despre prețul politic pe care aliații sunt dispuși să îl creeze pentru un guvern care subminează în mod repetat linia comună a Alianței.

Acest lucru ar putea însemna consultări politice mai ferme, solicitarea publică a unor clarificări din partea Bratislavei, reevaluarea anumitor formate de cooperare sau alte măsuri convenite de aliați.

Orice asemenea decizie ar necesita însă acordul statelor membre, tocmai pentru că NATO funcționează pe baza consensului.

Problema nu mai este doar Fico

Cea mai importantă problemă este că Fico nu reprezintă întregul stat slovac și nici nu va rămâne permanent la putere. Guvernele se schimbă.

De aceea, NATO trebuie să se gândească nu atât la pedepsirea unui premier, cât la protejarea rezilienței propriului sistem de securitate.

Dacă declarațiile unui lider creează îndoieli cu privire la participarea țării sale la apărarea colectivă, aliații trebuie să stabilească unde se află limita dintre opinia politică națională legitimă și acțiunile care încep să afecteze încrederea în mecanismele comune de securitate.

În special într-un moment în care Europa se confruntă cu războiul Rusiei împotriva Ucrainei și cu intensificarea amenințărilor hibride, această întrebare devine tot mai relevantă.

Fico oferă Moscovei un bonus politic fără să tragă niciun foc

Rusia nu trebuie neapărat să încerce să destrame NATO prin mijloace militare.

Este suficient ca în interiorul Alianței să apară constant declarații potrivit cărora Articolul 5 reprezintă o problemă, nu o garanție, că apărarea unui aliat ar însemna implicarea într-un „război străin” și că amenințarea rusă poate fi pur și simplu ignorată.

Din acest punct de vedere, poziția lui Fico este obiectiv favorabilă Moscovei: ea contribuie la promovarea imaginii unei Europe divizate, în care statele sunt dispuse să beneficieze de protecția colectivă, dar nu sunt întotdeauna pregătite să confirme public responsabilitatea reciprocă.

Aceasta nu înseamnă că Fico acționează la ordinele Kremlinului. Nu există, în informațiile prezentate, dovezi pentru o asemenea afirmație. Dar efectul politic al poziției sale poate fi exploatat de Moscova.

NATO se confruntă cu o întrebare pe care nu o mai poate evita

După noua declarație a lui Fico, problema nu mai poate fi redusă la relația sa cu Ucraina.

În fața NATO se află o dilemă mai fundamentală: poate Alianța să tolereze la nesfârșit distanțarea publică a unor membri de principiul esențial al apărării colective fără a afecta credibilitatea Articolului 5?

Din punct de vedere juridic, excluderea Slovaciei printr-o simplă decizie a Alianței nu este prevăzută de Tratat. Din punct de vedere politic, însă, aliații dispun de instrumente de consultare și presiune care pot fi folosite pentru a proteja unitatea NATO.

De aceea, dezbaterea nu ar trebui să fie doar despre cum poate fi „pedepsit Fico”, ci despre ce consecințe ar trebui să existe pentru un guvern al unui stat membru care pune în mod repetat sub semnul întrebării disponibilitatea de a participa la apărarea colectivă.

Pentru că, dacă Articolul 5 trebuie să rămână un mecanism real de descurajare, și nu doar o formulă din Tratatul de la Washington, credibilitatea sa politică trebuie apărată.

Altfel, Moscova obține exact ceea ce urmărește de ani de zile: NATO rămâne formal unită, dar în interiorul acestei construcții apar tot mai multe întrebări despre cine este cu adevărat pregătit să apere un aliat atunci când solidaritatea nu mai este doar o declarație politică convenabilă.