Pentru noi, europenii, Rusia este vijelia, dar China e schimbarea climatică, cum zicea deunăzi şeful contraspionajului din Germania: prima produce deranj pe termen scurt, dar trece, pe când cealaltă este inexorabilă şi va schimba totul, pentru totdeauna. E drept că în ultima vreme a apărut o întreagă dezbatere în jurul teoriei peak China, adică ideea că perioada de creştere vertiginoasă a Republicii Populare Chineze (RPC) s-a cam încheiat, iar acum s-a intrat pe un platou – demografic, economic, investiţional – pentru că s-au epuizat resursele de creştere extensivă prin industrializare şi urmează un lent declin prin raport cu alte state ale lumii.
Dar chiar dacă Beijingul e la apogeu şi intră într-o perioadă de stagnare, regimul tot va continua să exercite mari presiuni asupra Europei prin pârghiile pe care deja le deţine, în primul rând prin intermediul multinaţionalelor occidentale activând în RPC şi care sunt dependente de piaţa de acolo. Dar nici prezenţa economică, diplomatică, mediatică, ştiinţifică ori prin grupuri de cetăţeni aflaţi în Europa (diaspora chineză) nu e de neglijat, în anumite state membre sau în Uniunea Europeană ca întreg.
De exemplu, există controversatele investiţii în infrastructura critică (porturile Hamburg, Pireu), reţele informatice şi de cybersecuritate instalate de Huawei (Berlinul e plin) ori la fel de controversatul Acord Cuprinzător asupa Investiţiilor (CAI) cu UE împins de Angela Merkel pe ultima ei sută de metri de cancelariat, în prezent suspendat sine die. Deşi relaţiile Europei cu China s-au răcit substanţial în ultimii ani, şi mai ales după agresiunea rusă contra Ucrainei din 2022, regimul din Beijing are încă mulţi susţinători pe continent, din convingere sau plătiţi: potenţatorii de influenţă (enablers). Toate acestea au la bază strategia în cinci puncte a Partidului Comunist Chinez (PCC) de a modela în interes propriu politica internă din ţările democratice, devenită evidentă sub Xi Jinping:
1. Transformarea relaţiilor comerciale şi economice într-o armă (weaponization): liderii PCC influenţează deciziile naţionale explicând beneficiile cooperării cu ei, dar accentuând costurile pe care le pot crea pentru state, companii sau indivizi care se opun intereselor PCC.
2. Supremaţia discursivă (narrative dominance): PCC manipulează grosolan informaţia şi inundă cu proteste, invective sau trolling masiv preopinenţii din conversaţia globală pe care îi percepe ca ostili (funcţionează etichetarea roşii–gri–negri, adică prietenoşi–neutri–ostili, cu abordări diferite pentru fiecare categorie).
3. Intermedierea prin elite locale: PCC se bazează pe agenţi de influenţă locali pentru a modela percepţia despre regimul de la Beijing, care trebuie să fie pozitivă; metodele de cooptare a elitelor politice, mediatice şi academice în Europa sunt cam aceleaşi folosite şi acasă, bazate mai curând pe incertitudine şi stimularea autocenzurii decât pe beneficii vizibile şi măsurabile la buzunar.
4. Instrumentalizarea diasporei chineze, tot mai curând prin represiune, teamă generalizată şi autocenzură decât prin recompense materiale.
5. Promovarea modelului de dezvoltare autoritară ca alternativă viabilă şi mai eficientă la democraţia liberală; retorica dezvoltării prin dictatură are o atractivitate evidentă pentru mulţi lideri din Sudul Global, chiar atunci când dezvoltarea întârzie să se arate.
Încă şi mai greu de documentat este infiltrarea noii mafii chineze: grupări de crimă organizată care au moştenit structura vechilor Triade, prezente de mai multă vreme în unele ţări europene, dar care în ultima vreme au făcut joncţiunea cu oficiali din regimul de la Beijing, căpătând astfel protecţie la nivel înalt acasă şi servind parţial obiectivele de stat ale RPC. Se reproduce astfel organic un model de acţiune pe care îl cunoşteam din exemplele de cooperare ale crimei organizate ruse cu structurile de forţă de la Kremlin. Foarte des crima organizată din sânul comunităţilor chineze din diaspora este comisionată de PCC tocmai pentru a intimida aceste comunităţi, a ameninţa dizidenţii politici în locurile unde organele statului chinez nu ajung şi a participa astfel în acţiuni botezate mai nou Represiune Transfrontalieră, la care RPC e campioană.