Poate că mă înșel și îmi lipsesc informații esențiale la nivelul premiselor de analiză, nu neg o atare posibilitate. Nu ar fi chiar o tragedie, cel mult mă compromite ca superficial în documentare. Ce ne facem însă dacă nu mă înșel, dacă planurile – Foaia de Parcurs privind dezvoltarea sectorului energetic în România – sunt complet decuplate de la viziunea holistică asupra viitorului țării din diverse motive (bine de elucidat care, evident)?; caz în care nu este limpede cum au fost / sunt construite politicile publice aferente.
La forumul Climate Change Summit – București 2023, fostul ministru al economiei, actualmente consilier de stat la Cancelaria Prim-ministrului României, Florin Spătaru, a afirmat în cadrul unei dezbateri moderată de Ligia Munteanu că în orizontul anilor 2040 România își va crește de patru ori PIB-ul (atacând, deci, plafonul de 1.000 de miliarde de euro). Un PIB mai mare presupune și un consum mai mare de energie? Intuitiv, așa ar trebui să fie, adică la modul ideal (dincolo de preocuparea privind creșterea eficienței energetice), un anumit spor al intensității energetice[2] trebuie să fie asociat cu procesele care contribuie la multiplicarea PIB-ului, dacă ne referim la un proces sănătos.
Cu ajutorul lui Cosmin Păcuraru și pe baza datelor Transelectrica și ale Băncii Mondiale, am construit o diagramă simplă care pune în aceeași imagine evoluția PIB-ului României între anii 2010 – 2022 (inclusiv), consumul și producția de energie electrică, în încercarea de a înțelege dacă există astfel de corelații sau, dacă nu, care ar putea fi cauza. Rezultatul: avem o anumită pantă ascendentă a PIB în acești 13 ani, în timp ce producția / consumul de energie electrică marchează mai degrabă o linie orizontală; cele două tendințe fiind greu de corelat.
Evoluția PIB și variațiile producției / consumului de energie electrică în România
Fără îndoială că sunt explicații ale lipsei de corelare, unele ne vin în minte imediat: motorul principal de creștere al PIB a fost consumul, nu producția industrială, nu construcțiile, nici sectorul serviciilor. Intensitatea energetică asociată proceselor de creștere a PIB-ului s-a redus unitar și a rămas constantă la nivel de ansamblu. Diagrama involuției emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) susține și ea că s-a petrecut o dezindustrializare[3].
Folosind o diagramă Amazing Maps, Economedia publica recent informația că PIB-ul României a avut între anii 2000 și 2022 cea mai accentuată dinamică a PIB-ului de pe continentul european, crescând cu 788%, de la 37,28 de miliarde de dolari.[4] Doar în cei 13 ani urmăriți în prima diagramă PIB-ul a crescut cu 80%, de la circa 170 miliarde USD la circa 300 miliarde USD.
În tot acest timp, economia noastră a fost nevoită să renunțe la multe din industriile sale energo-intensive, dar și absolut ineficiente, rămase (din tot felul de motive, nu toate obiective) fără piață, precum și la o bună parte din capacitățile de producție energetică (bazate pe cărbune sau păcură), fără să se resimtă un dezechilibru între producție și consum la energia electrică, în timp ce la gazele naturale nu a fost nevoie să se importe mai mult de 10% – 15% din necesar (și aici avem nuanțe, legate de lipsa investițiilor în dezvoltarea producției și interesul pentru importurile de gaze rusești).
Deducem de aici că dacă – cine știe? – predicțiile consilierului de stat Florin Spătaru ajung să se împlinească până în 2024, la un PIB de patru ori mai mare consumul de energie este posibil să crească mult mai discret, poate cel mult să se dubleze, ajungând la 100 – 110 TWh anual[5]. Ca să putem face o prognoză mai apropiată de realitate, ar trebui ca planificatorii să știe cărui model de consum se vor adresa, în economie și în societate în general.
Altfel spus, cineva trebuie să fie capabil să ofere o prognoză despre cum ar arăta, în trei scenarii – pesimist, realist, optimist – curba intensității energetice pentru 2030, 2040, 2050, 2060 și 2070.
Cine ne poate scoate din încurcătură: Comisia Națională de Strategie și Prognoză? Guvernul? Academia Română? Cine știe cum va arăta economia noastră în următoarele două, trei, cinci decenii? Cum vor arăta orașele și satele noastre, gospodăriile noastre? Cum va arăta Uniunea Europeană peste 20 de ani și care va fi locul nostru în arhitectura unională?