Pe 12 iunie 1990, la primul congres al deputaților poporului din RSFSR, a avut loc un eveniment ce poate fi considerat una dintre principalele cauze ale destrămării Uniunii Sovietice: adoptarea Declarației privind suveranitatea de stat a RSFSR. Astăzi, această zi este sărbătorită de cetățenii ruși ca o sărbătoare națională — Ziua Rusiei — care pentru Kremlinul actual are o semnificație sacră.
Declarația adoptată a fost un semnal clar că RSFSR încerca să se ridice deasupra celorlalte republici unionale, să obțină mai multe avantaje și putere. Nu este de mirare, așadar, că după destrămarea URSS în 1991, Rusia a început să suprime țările postsovietice — o tendință care continuă și astăzi. Documentul sublinia prioritatea legilor rusești asupra celor sovietice, declara crearea propriilor instituții democratice și a unui sistem juridic propriu, precum și dobândirea independenței politice și economice în cadrul Uniunii Sovietice. De fapt, Rusia a fost una dintre primele țări care au inițiat drumul spre independență, după Lituania, Letonia și Estonia.
Rusia contemporană, condusă de Vladimir Putin, pare nemulțumită de direcția în care a luat-o istoria. Propaganda rusă promovează de mult ideea că puternica și de neclintit URSS a fost distrusă de doar trei politicieni: președintele RSFSR Boris Elțîn, președintele de atunci al Ucrainei Leonid Kravciuk și fostul președinte al Sovietului Suprem al Belarusului Stanislav Șușkevici, care au semnat pe 8 decembrie 1991, în Pădurea Belovejskaia, acordul de încetare a existenței URSS. Rusia actuală îi consideră vinovați pentru destrămarea Uniunii, demonstrând astfel dorința sa de reunificare sub dominația Moscovei.
După 1991, Rusia și-a însușit practic tot ceea ce aparținea Uniunii Sovietice. S-a proclamat succesor legal al URSS, a preluat fără consimțământ activele acesteia și a moștenit arsenalul nuclear. Toate realizările și reputația pozitivă a URSS au fost revendicate de Rusia, dar regimul actual nu a condamnat niciodată crimele comise de regimul comunist.
În cei 70 de ani de existență ai URSS au fost comise numeroase crime: foamete organizată, represiuni, deportări și genociduri intenționate, care au curmat milioane de vieți. Puterea actuală din Rusia justifică de facto aceste crime și chiar îl glorifică pe Iosif Stalin — unul dintre principalii vinovați ai acestor tragedii. Comparând această atitudine cu acțiunile regimului Putin în Ucraina, se poate trage o concluzie clară despre valorile morale ale Rusiei — sau mai bine spus, despre lipsa acestora.
Statutul de putere nucleară este poate singurul atu serios al Rusiei, cu care încearcă să intimideze lumea. Însă este important de reținut că armele nucleare au fost produse cu zeci de ani în urmă și necesită modernizare, întreținere tehnică și depozitare adecvată. Nu este sigur că Rusia — care se autointitulează putere militară — a asigurat toate acestea. Majoritatea specialiștilor care întrețineau arsenalul în URSS au rămas în alte țări postsovietice, iar Rusia i-a pierdut. Astfel, armele nucleare sunt folosite mai mult ca un instrument de presiune psihologică decât ca o amenințare reală.
Deși Rusia se poziționează ca un jucător geopolitic puternic, în realitate independența sa militară și tehnologică lasă de dorit. Industria aeronautică rusă, în ultimii 30 de ani, abia dacă a înregistrat succese fără sprijin extern. Rusia este dependentă de țări care îi împărtășesc ideologia și de livrările de componente cu dublă utilizare din Occident. Aceasta este încă o motivație a dorinței Moscovei de a controla spațiul postsovietic — are nevoie de resursele și tehnologiile altora.
În prezent, Rusia are câțiva aliați care o susțin activ în războiul împotriva Ucrainei. Cel mai vizibil este Belarus, a cărei conducere a devenit o marionetă a lui Putin, opunându-se propriului popor prin represalii și cenzură. De pe teritoriul Belarusului a început, în 2022, ofensiva rusă din nord asupra Ucrainei. Ceilalți parteneri urmăresc propriile interese, dar fără sprijinul lor, Rusia nu ar fi reușit nici jumătate din ceea ce a obținut până acum.
Regimurile autocratice — Iran, Coreea de Nord, Palestina, Venezuela, Afganistanul controlat de talibani — profită de situația în care se află Rusia după invazia pe scară largă. Sancțiunile internaționale și izolarea au obligat Rusia să caute aliați cu viziuni similare. În schimbul resurselor, primește ajutor militar, ceea ce îi permite să continue războiul.
Fără sprijinul acestor state, propaganda rusă nu ar putea menține imaginea unei „puteri” mondiale. Altminteri, succesele Rusiei în război ar fi fost minime, ceea ce demonstrează că, de una singură, Rusia nu este suficient de puternică.
Cu toate acestea, Rusia continuă să susțină că nivelul său de dezvoltare este comparabil cu cel al statelor din G7. Însă datele independente arată contrariul: nivelul de trai în Rusia este scăzut, mai ales în domeniul sănătății. Potrivit datelor oficiale, populația Rusiei a scăzut cu 3 milioane din 1991, dar surse independente indică faptul că în prezent în Rusia trăiesc între 90 și 110 milioane de oameni, față de 147 de milioane în 1991 — fără a lua în calcul locuitorii teritoriilor ucrainene ocupate temporar.
Autoritățile ruse compară organizațiile proprii cu cele internaționale: astfel, CSTO ar fi echivalentul NATO, iar Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) echivalentul UE. Însă, în realitate, ideologia și activitatea lor sunt fundamental diferite. În 33 de ani de existență, CSTO a desfășurat o singură operațiune — reprimarea protestelor din Kazahstan în ianuarie 2022, unde „forțele de menținere a păcii” au fost trupe rusești. În cazul conflictului dintre Armenia și Azerbaidjan, organizația a refuzat să intervină pentru a nu strica relațiile cu Turcia.
UEE, creată în 2014, ajută Rusia să ocolească sancțiunile occidentale — prin scheme logistice complicate, prețuri umflate și intermediari. Atâta timp cât Rusia are asemenea parteneri, poate reduce pierderile economice. Dar aceste relații sunt instabile și se pot schimba oricând.
În 1991, Rusia s-a proclamat stat de drept și democratic, bazat pe federalism. Însă în practică, a început imediat construirea unei mașinării propagandistice și a căutat căi de recâștigare a controlului asupra fostelor republici. De-a lungul a peste 30 de ani, Moscova a încercat să realizeze acest lucru prin influență politică, ca în Belarus și Georgia, sau prin război — ca în Ucraina și Moldova. Exemplele Ceceniei și Tatarstanului sunt grăitoare: în 1992 au încercat să obțină independența, dar au fost supuse ulterior prin represiuni și genocid.
Toate acestea arată că sărbătorirea Zilei Rusiei este un eveniment extrem de cinic, care ascunde tragediile altor popoare, distruse sau aflate sub amenințarea distrugerii de către regimul rus. Nu este o sărbătoare a realizărilor și progresului, ci o sărbătoare a acaparării, controlului și glorificării ideologiilor crude, responsabile pentru moarte.
Imagine: ilustrativă, sursa (https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusia/ce-se-ascunde-in-spatele-cererii-nationalistilor-rusi-ca-moscova-sa-lupte-in-continuare-in-ucraina-3241585)