La 20 mai a avut loc summitul G7 de la Hiroshima. Această conferință ar putea rămâne în istorie. Pentru că ONU a recunoscut, în sfârșit, deficiențele propriului său sistem. A fost vorba despre funcționarea Consiliului de Securitate. Secretarul general al ONU, António Guterres, a recunoscut că Consiliul de Securitate al ONU are nevoie de o reformă. El a spus că este timpul să îl schimbe pentru a răspunde “realităților lumii moderne”.
El a citat războiul din Ucraina, care, potrivit lui Guterres, a fost permis de Consiliu. Este demn de remarcat faptul că gândul care i-a trecut prin cap oricărei persoane sănătoase în ultimii 10 ani, secretarului general i-a venit în minte doar după ce capitala ucraineană a fost bombardată de armata rusă în timpul vizitei sale. Din păcate, acesta nu este primul conflict la care Consiliul de Securitate a contribuit. Următorul articol va analiza rolul Consiliului de Securitate al ONU în conflictul militar dintre Ucraina și Rusia și va reaminti greșelile majore care au fost făcute de-a lungul istoriei sale.
Acesta și-a început activitatea în 1945. Și cum în lume există războaie în permanență, Consiliul a avut parte de provocări regulate. Fiecare greșeală a dus la moartea a mii de oameni. Primul eșec a fost conflictul din Bosnia și Herțegovina. Conflictul a durat din 1992 până în 1995. Cauza principală a fost chestiunea independenței și anunțarea unui referendum. Majoritatea musulmanilor bosniaci (sau bosniaci, care reprezentau aproape jumătate din populația locală) și croați (a treia comunitate etno-religioasă ca mărime din Bosnia și Herțegovina) au votat pentru separare.
Cu toate acestea, sârbii, care reprezentau aproape o treime din populație, au boicotat votul și au refuzat să recunoască rezultatul acestuia. Aceștia și-au declarat propria Republică Sârbă independentă, susținută de autoritățile sârbe alături de Slobodan Milosevic. În urma acestui fapt, a izbucnit războiul. Luptele au constat în mare parte în bombardarea fără discriminare a orașelor și satelor, purificarea etnică și genocidul civililor de către toate părțile implicate în conflict, fără excepție. Încercările ONU de a opri măcelul prin crearea unor “zone de securitate” sub protecția forțelor de menținere a păcii nu au avut întotdeauna succes.
În iulie 1995, trupele sârbe au cucerit orașul minier Srebrenica și, în câteva zile, au ucis aproximativ opt mii de musulmani locali, inclusiv femei și copii. Împușcăturile în masă au avut loc cu complicitatea de facto a forțelor de menținere a păcii ale ONU, care erau responsabile de menținerea uneia dintre “zonele de securitate” de aici. Această epurare etnică a fost descrisă ca fiind cel mai grav masacru din Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.
Al doilea caz care merită menționat este genocidul din Rwanda. Incidentul a avut loc în 1994, din cauza diviziunilor etnice și politice profunde dintre Tutsi și Hutu, cele două grupuri etnice principale din țară. Existau tensiuni de lungă durată între aceste grupuri, iar propaganda țintită și răspândirea urii au exacerbat conflictul.
Geneza genocidului poate fi urmărită încă din perioada colonială, când autoritățile coloniale din Rwanda au încurajat diferențele și concurența dintre grupurile etnice. După independența din 1962, situația politică a rămas tensionată, iar conflictul dintre hutu și tutsi s-a intensificat.
În aprilie 1994, după ce un avion care îl transporta pe președintele Habyaraman a fost doborât deasupra Kigali, capitala Rwandei, a început o serie de atacuri și masacre coordonate de extremiștii hutu împotriva tutsi și a hutu moderați. Discursul de ură, propaganda sistematică și mobilizarea elementelor radicale au dus la violență, crimă și genocid. Timp de trei luni, crimele și persecuțiile interetnice au continuat în întreaga țară, provocând pierderi masive de vieți omenești și distrugeri. Comunitatea internațională și Consiliul de Securitate al ONU nu au reușit să răspundă eficient și prompt la escaladarea violenței și să prevină genocidul. În această perioadă au fost adoptate trei rezoluții.
La 21 aprilie 1994, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 912, care a crescut numărul observatorilor militari ai ONU în Rwanda de la 270 la 500 și le-a permis acestora să folosească forța pentru a se proteja pe ei înșiși și pe civili. Cu toate acestea, numărul insuficient de observatori militari și autoritatea limitată a acestora au împiedicat o protecție eficientă. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat apoi, la 17 mai 1994, Rezoluția 918, prin care se cerea guvernului rwandez și tuturor celorlalte părți să înceteze violențele și persecuțiile. Rezoluția a solicitat, de asemenea, trimiterea de forțe suplimentare ale ONU în Rwanda pentru a asigura securitatea. Cu toate acestea, “documentul” nu a dus la acțiuni imediate și eficiente.
Încă de la 22 iunie 1994, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 929, care a aprobat înființarea Tribunalului Internațional pentru Rwanda (TPIR) pentru a-i aduce în fața justiției pe cei care au comis genocidul și alte crime împotriva umanității. ICTR a fost primul tribunal internațional înființat de ONU pentru a judeca cazurile de genocid.
În ciuda acestor măsuri, genocidul din Rwanda a continuat și a dus la moartea a peste 800.000 de persoane.
Actul de încoronare a inacțiunii a fost războiul din Ucraina. Detaliile conflictului sunt cunoscute de toată lumea. Federația Rusă a început cu anexarea Crimeei, iar acum conflictul a escaladat până la o invazie la scară largă. În paralel, Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate de aproape 10 ani și influențează deciziile comitetului. Nu numai atât, dar în cursul lunii aprilie 2023, Federația Rusă a prezidat la Președinția Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Iar Federația Rusă a folosit această ocazie pentru a acuza partea ucraineană de crimele sale.
În acest fel, timp de 15 luni de război, atât Consiliul, cât și Națiunile Unite, își ignoră propriile norme și nu exclude Rusia din calitatea de membru permanent al comitetului sau din întreaga organizație. Există două motive principale pentru excludere: Primul este că Rusia nu are un statut de membru separat în cadrul organizației. Există mari îndoieli cu privire la faptul că Rusia este membră a ONU. Nu există nicio decizie publică privind apartenența Rusiei la organizație. În plus, Secretariatul ONU a refuzat să arate documente “secrete” pe această temă.
În orice caz, se poate spune cu siguranță că, potrivit documentelor, membrul permanent al Consiliului de Securitate (iar acest statut conferă dreptul de veto) nu este încă Federația Rusă, ci Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, în 1991, încercând să asigure capacitățile nucleare și militare ale Rusiei, Consiliul de Securitate al ONU a decis să închidă ochii la încălcarea cartei organizației și a permis Rusiei să devină membru permanent – ceea ce, totuși, nu a făcut-o încă membru legitim al ONU. Rusia a perceput astfel de acțiuni ca pe o permisiune de a comite crime de război și de atunci nu a mai putut să se oprească.
Argumentul final pentru excluderea Federației Ruse ar trebui să fie genocidul națiunii ucrainene. Din păcate, secretarul general, precum și toți membrii organizației, au realizat acest lucru abia acum. Summitul de la Hiroshima este punctul de plecare. La urma urmei, pe baza deciziilor care se iau pentru a învinge Rusia și a “formulei de pace” se poate construi un nou sistem de garanții de securitate pentru fiecare stat independent.