Un interviu recent acordat de premierul Ungariei, Viktor Orbán, postului de televiziune francez LCI a devenit o adevărată senzație, deoarece declarațiile sale despre războiul ruso-ucrainean contrastează radical cu retorica sa anterioară. Orbán, cunoscut pentru poziția sa precaută, uneori chiar deschis pro-rusă, a recunoscut de această dată că Rusia este „prea slabă” pentru a reprezenta o amenințare la adresa NATO, deoarece „nu poate învinge nici măcar Ucraina”. Totodată, el susține că Ucraina „pierde războiul”, iar cheia opririi acestuia constă în negocieri între Rusia și SUA. De ce, așadar, a suferit o asemenea schimbare discursul liderului maghiar și ce se ascunde în spatele noilor sale declarații?
Viktor Orbán ocupă de mult timp o poziție aparte în politica europeană, balansând între sprijinul pentru unitatea europeană și menținerea unor legături economice și politice strânse cu Rusia. Declarațiile sale anterioare, conform cărora sprijinul occidental pentru Ucraina ar provoca riscul unui al Treilea Război Mondial, sau blocarea aderării Ucrainei la UE și NATO din motive „economice” sau „strategice”, au stârnit adesea indignare la Kiev și în rândul partenerilor europeni. Cu toate acestea, recunoașterea actuală a slăbiciunii Rusiei pare un viraj neașteptat. Aceasta poate reflecta mai multe schimbări importante în peisajul politic, care influențează poziția lui Orbán.
În primul rând, declarația privind slăbiciunea Rusiei poate fi o tentativă a lui Orbán de a se distanța de imaginea de „prieten al lui Putin”. Deși Ungaria depinde de resursele energetice rusești, simte tot mai mult presiunea UE și a SUA, care cer unitate împotriva agresiunii ruse. Recunoașterea faptului că Rusia nu poate învinge Ucraina ar putea fi un semnal pentru partenerii occidentali că Ungaria nu susține ambițiile agresive ale Kremlinului. Totodată, îi permite lui Orbán să-și păstreze imaginea de „realist” care evaluează obiectiv situația.
În al doilea rând, teza privind „înfrângerea Ucrainei” și necesitatea negocierilor între Rusia și SUA reflectă dorința lui Orbán de a se poziționa ca mediator sau, cel puțin, ca lider ce propune o soluție „pragmatică” pentru război. Ideea că Europa este „prea implicată” și că Ucraina „pierde” poate justifica refuzul său de a sprijini activ Kievul, promovând în schimb ideea că Ungaria ar putea avea un rol într-un viitor proces de pace. Aceasta corespunde și declarațiilor sale anterioare privind necesitatea „păcii cu orice preț”, adesea percepute ca apeluri la concesii în favoarea Rusiei.
În al treilea rând, schimbarea de retorică poate avea legătură cu calcule de politică internă. Orbán a folosit frecvent politica externă pentru a-și consolida poziția în interiorul țării, apelând la sentimente naționaliste și la frica de război. Declarația despre slăbiciunea Rusiei poate fi menită să liniștească societatea ungară, care se teme de o escaladare a războiului. În același timp, afirmația despre „înfrângerea Ucrainei” îi permite să critice politica UE de sprijinire a Kievului, ceea ce rezonează cu o parte a electoratului său sceptic față de integrarea europeană.
Este interesant că Orbán evită sprijinul direct pentru Ucraina, chiar și atunci când îi recunoaște capacitatea de a rezista Rusiei. Retorica sa rămâne precaută: nu face apeluri la intensificarea ajutorului militar pentru Kiev, ci pune accentul pe necesitatea negocierilor, în care rolul principal îl au SUA. Aceasta poate fi o încercare de a „transfera responsabilitatea” către Washington, mai ales în contextul declarațiilor recente ale lui Donald Trump privind dorința de a pune rapid capăt războiului. Orbán vede probabil în aceasta o oportunitate de a-și consolida imaginea de lider regional care a prevăzut necesitatea unui demers „pragmatic”.
Totodată, afirmația lui Orbán că Rusia nu reprezintă o amenințare pentru NATO contrazice pozițiile multor alți lideri europeni, care subliniază necesitatea întăririi capacităților de apărare ale Alianței. De exemplu, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a avertizat în repetate rânduri asupra amenințării pe termen lung din partea Rusiei, iar țările baltice și Polonia cer consolidarea flancului estic al Alianței. Așadar, Orbán diminuează în mod deliberat pericolul, posibil pentru a-și justifica opoziția față de extinderea NATO, în special în cazul Ucrainei.
În concluzie, schimbarea retoricii lui Viktor Orbán reprezintă o combinație complexă de manevre de politică externă și calcule de politică internă. Recunoscând slăbiciunea Rusiei, încearcă să se adapteze noilor realități, în care sprijinul pentru Kremlin devine tot mai toxic. În același timp, insistând pe „înfrângerea Ucrainei” și necesitatea negocierilor între Rusia și SUA, promovează în continuare propria linie „pacifistă”, care, însă, pare adesea o încercare de a legitima concesii în fața agresorului. Pentru Ucraina, aceasta înseamnă că Ungaria, în ciuda schimbării de ton, rămâne un partener complicat, ale cărui acțiuni necesită o atenție diplomatică deosebită.
Imagine: Viktor Orbán, sursa (https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/viktor-orban-considera-ca-rusii-sunt-prea-slabi-pentru-a-ataca-nato-nu-au-putut-invinge-nici-macar-ucraina-3276783)