În urmă cu 33 de ani, lumea era cuprinsă de un aer de așa-zis Război Rece. După cel de-al Doilea Război Mondial, URSS își dorea propria expansiune în lume, iar relațiile cu foștii aliați de război nu mai interesau pe nimeni de la Kremlin. Cursa pentru armament militar, amenințări hibride și destul de directe din partea Moscovei, un număr imens de diverse mașinațiuni. Toate acestea au fost întărite în plus de propaganda Kremlinului. Cu toate acestea…La fel ca acum.
În anii ’90, tensiunea a scăzut în cele din urmă, dar nu pentru mult timp. În timp ce lumea civilizată credea că prăbușirea URSS a adus libertatea popoarelor captive și, astfel, accesul la valorile democratice, nu toată lumea din spațiul post-sovietic era mulțumită de acest aranjament. Lumea a devenit curând dezamăgită de o serie de țări post-sovietice, inclusiv de Rusia. În multe privințe, acest lucru s-a întâmplat datorită Rusiei.
Războiul din Cecenia, sprijinul acordat separatiștilor din Transnistria și Georgia, ascensiunea la putere a lui Putin… Toate acestea i-au privat pe ruși de șansa de a avea orice schimbare în discursul politic și economic și, mai ales, mental. Acest lucru a dus la începutul unei noi etape a Războiului Rece. Numai că acum Rusia construia o politică agresivă nu numai împotriva Statelor Unite, ci și împotriva tuturor statelor membre NATO, așa că a fost nevoită să vină cu noi metodologii, dar, bineînțeles, a fost luată ca bază experiența sovietică. Lipsa de relevanță a narațiunilor rusești de astăzi în ceea ce privește, printre altele, extinderea NATO – vom înțelege în această investigație.
Nașterea unei noi runde de propagandă
Deoarece miturile și propaganda rusă în jurul NATO sunt numeroase, ne vom concentra mai întâi asupra unuia dintre cele mai importante. De la sfârșitul anilor ’00, putem auzi adesea în discursurile lui Putin narațiunea conform căreia “NATO ar fi dat garanții că nu se va extinde spre est”. Cu toate acestea, nu a existat un astfel de acord. Un astfel de document pur și simplu nu există, iar acordurile verbale nu au fost niciodată confirmate de nicio parte oficială care a reprezentat vreodată Alianța.
De la înființarea organizației în 1949, ușile NATO au fost deschise pentru noi membri, dacă aceștia îndeplinesc obligațiile necesare pentru a deveni membri și sunt dispuși să acționeze în conformitate cu prevederile statutare. Politica ușilor deschise a NATO este consfințită în articolul 10 din tratatul fondator, potrivit căruia “orice alt stat european care este în măsură să promoveze principiile prezentului tratat și să contribuie la securitatea în zona Atlanticului de Nord” poate solicita aderarea la NATO. Apartenența la NATO este decisă prin consens de către toate statele membre ale Alianței.
Niciunul dintre tratatele încheiate de Statele Unite, statele europene și Rusia nu a conținut vreodată prevederi privind condiții suplimentare de aderare la NATO pentru statele est-europene. Și, după cum s-a arătat deja, “acordurile” verbale la care se presupune că s-a ajuns nu au fost niciodată confirmate de niciun oficial al Alianței.
În 1989, posibilitatea extinderii NATO dincolo de Germania reunificată nu era o problemă. În plus, la acea vreme, Organizația Pactului de la Varșovia încă exista. În anii ’90, chestiunea extinderii, chiar dacă ar fi avut adepți activi, oricum nu ar fi avut succes, deoarece la acea vreme SUA încercau să îmbunătățească sistemul deja existent al prezenței sale. În plus, în 1991, întreaga lume a cunoscut căderea mașinii roșii a terorii, iar statele care deveniseră de curând independente aveau o serie de probleme mai importante: juridice, economice, sociale. În aceeași perioadă, Rusia nu reprezenta încă o amenințare militară în ochii statelor vecine, astfel că problema extinderii NATO a apărut mult mai târziu decât crimele de război ale Rusiei în Cecenia, precum și manipulările criminale din Moldova și apele Crimeii.
Faptul că problema extinderii NATO nu a fost relevantă a fost confirmat personal de Mihail Gorbaciov în 2014: “Problema extinderii NATO nu a fost ridicată deloc, nici măcar nu a fost discutată la acea vreme. Declar acest lucru în mod destul de responsabil. Nicio țară din Europa de Est nu a ridicat problema aderării la NATO nici măcar după ce Pactul de la Varșovia a încetat să mai existe în 1991. Nici cu liderii occidentali nu s-a discutat despre acest lucru”.
Transcrierile de la Casa Albă (https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2017-12-12/nato-expansion-what-gorbachev-heard-western-leaders-early) care au fost scoase de sub tăcere arată, de asemenea, că în 1997 Bill Clinton a respins în mod repetat propunerea lui Boris Elțîn de a încheia un “gentleman’s agreement” în baza căruia niciuna dintre fostele republici sovietice nu ar fi trebuit să devină membră a NATO: “Nu pot promite în numele NATO, eu însumi nu pot interzice extinderea NATO în cazul în care vreo țară dorește să se alăture Alianței, cu atât mai puțin să vă permit dumneavoastră sau altcuiva să o facă…. NATO acționează pe bază de consens”.
În martie 2004, a avut loc cea mai mare extindere globală a NATO: șapte țări est-europene, printre care Estonia, Letonia și Lituania, care se învecinează cu Rusia, au fost admise. Atunci, pentru prima dată în 2004, Putin a perceput extinderea NATO spre est ca pe o presupusă “trădare personală” din partea președintelui american Bush și a premierului britanic Tony Blair. Atunci a început isteria de la Kremlin, deoarece țările din defunctul Pact de la Varșovia au văzut în Rusia o potențială amenințare. Fostele state sovietice au început, de asemenea, să se gândească serios la aderare.
Cu toate acestea, ceea ce este interesant este că, la 19 mai 2022, secretarul de stat american Anthony Blinken a confirmat informațiile multor jurnaliști de investigație și experți politici, potrivit cărora, în anii 1990, Rusia a respins oferta de aderare la NATO (https://www.state.gov/secretary-antony-j-blinken-with-stephen-colbert/). După aceea, Rusia a dorit să se apropie de alianță și chiar a luat în considerare posibilitatea de a adera, dar a fost respinsă.
Summit-ul de la București
Un flux și mai mare de isterie rusă cu privire la NATO a avut loc după summitul de la București. La începutul anului 2008, Alianța a discutat despre cererile Ucrainei și Georgiei de aderare la Planul de acțiune pentru aderarea la NATO (MAP). SUA au înțeles necesitatea ca Georgia și Ucraina să adere la NATO. Acest lucru a fost confirmat atunci când, în același an, Rusia a atacat în mod criminal Georgia, pe teritoriul căreia încercase anterior să escaladeze situația prin mijloace hibride și fără a reuși acest lucru. Războiul din Georgia a făcut clar pentru guvernul ucrainean și pentru majoritatea experților că Ucraina va fi următoarea, deoarece Kremlinul a ales calea criminală de a încerca să “reînnoiască” URSS. Poziția SUA a fost susținută de statele baltice, Bulgaria, România, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Canada.
Kremlinul și-a folosit toate rețelele de agenți pentru a provoca o opoziție puternică față de propunere din partea Germaniei și Franței, iar politicienii din aceste state, profitând de sprijinul și influența Rusiei la acea vreme, au convins o serie de alte state să nu sprijine inițiativa. În ciuda faptului că nu s-a luat nicio decizie, relațiile dintre Georgia și Ucraina s-au intensificat. Șefii de stat și de guvern din cadrul NATO au declarat la București că Georgia și Ucraina vor deveni membre ale NATO atunci când vor îndeplini cerințele de aderare la organizație. Această decizie pare să-l fi “ofensat” personal pe Putin.
Eșecul de a obține pentru Georgia și Ucraina un plan de aderare la NATO în timpul summitului de la București a dus la evenimentele tragice care au urmat. Războiul din Georgia și lipsa de atenție internațională față de crimele de război ale Rusiei i-au dat lui Putin carte albă nu numai pentru a răspândi în continuare propaganda criminală, ci și ocazia de a desfășura o agresiune militară împotriva Ucrainei.
După 2008, alianța a devenit aproape principalul “inamic” din agenda propagandistică a Rusiei și este imposibil de spus exact pe cine ura mai mult Kremlinul – vechea amintire a SUA sau alianța militară internațională. Cu toate acestea, alianța nu a reprezentat niciodată o amenințare pentru rf, deoarece este menită să protejeze statele sale membre. Politica oficială a fost întotdeauna că “NATO nu caută confruntarea și nu reprezintă o amenințare pentru federația rusă”. (https://www.nato.int/cps/en/natohq/news_185000.htm) Rusia, și nu Alianța, a fost cea care a efectuat invazia militară a Georgiei și Ucrainei.
La 19 august 2008, în legătură cu agresiunea militară a Rusiei împotriva Georgiei, activitățile Consiliului Rusia-NATO au fost suspendate la inițiativa Alianței. La 22 august, partea rusă a pus capăt cooperării cu NATO. Cu toate acestea, decizia de a restabili cooperarea a fost luată în martie 2009, iar reuniunile Consiliului au fost reluate la diferite niveluri în perioada decembrie 2009-ianuarie 2010.
Începutul invaziei rusești în Ucraina
În martie 2014, relațiile dintre Rusia și NATO s-au tensionat și mai mult din cauza izbucnirii războiului ruso-ucrainean. Rusia a lansat un adevărat război în estul Ucrainei și a ocupat și anexat teritoriul Crimeei, pe care Kremlinul l-a descris ca fiind presupus “istoric rusesc”. Alianța a considerat acest lucru ca fiind o amenințare la adresa suveranității Ucrainei, precum și a securității europene în ansamblu.(https://web.archive.org/web/20140303041907/http://www.euronews.com/2014/03/02/nato-warns-russia-to-cease-and-desist-in-ukraine/)
La 1 aprilie, în cadrul unei reuniuni a miniștrilor de externe ai NATO de la Bruxelles, alianța a anunțat că pune capăt cooperării civile și militare cu Rusia.(https://web.archive.org/web/20140427070808/http://www.bbc.com/news/world-europe-26838894)
Ca o consecință a utilizării forței militare de către Rusia împotriva Ucrainei, patru grupuri de luptă multinaționale conduse de NATO au fost desfășurate în statele baltice și în Polonia în 2016. Este important de menționat că, înainte de agresiunea militară a Rusiei din 2014, trupele naTo nu au fost desfășurate pe flancul estic al alianței.
Invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina
Ca răspuns la o invazie pe scară largă a Rusiei în Ucraina în 2022, Alianța și-a consolidat sistemul de descurajare și de apărare, în special prin introducerea a patru noi grupuri de luptă în partea de est a Alianței. La summitul NATO de la Madrid, statele membre ale Alianței au identificat Rusia ca fiind cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității lor și la adresa păcii și stabilității în zona euroatlantică. În plus, acestea au decis să consolideze în continuare poziția de descurajare și apărare a Alianței.
În același timp, fiecare dintre discursurile lui Putin nu a fost lipsit de referiri la vechile mituri despre NATO, precum și de acuzații nefondate de participare directă la războiul ruso-ucrainean sau de implicare în “construcția de bio-laboratoare ucrainene”… Fanteziile dictatorului de la Kremlin au uimit atât guvernul ucrainean, cât și reprezentanții statelor membre NATO.
NATO aderă pe deplin la Actul Fondator NATO-Rusia, în ciuda indiferenței absolute a Kremlinului față de punerea în aplicare a acordurilor încheiate. Unitățile militare transfrontaliere ale Alianței operează prin rotație, sunt defensive și sunt mult sub ceea ce poate fi considerat în mod rezonabil o “forță de luptă semnificativă”. Nu a existat și nu există o desfășurare permanentă de forțe de luptă semnificative pe flancul estic al Alianței, iar numărul total de trupe din statele membre NATO a scăzut, dimpotrivă, în mod semnificativ de la sfârșitul Războiului Rece.
Exercițiile pe scară largă care au avut loc în luna iunie a acestui an nu fac decât să arate că țările din Alianță se pregătesc nu pentru un atac, ci pentru o posibilă lovitură din partea Rusiei. Acest lucru este confirmat și de faptul că Finlanda, anterior neutră, a decis să adere la NATO după evenimentele din 24 februarie 2022, în timp ce problema aderării Suediei este discutată în mod activ.
Prin semnarea Actului fondator NATO-Rusia, Rusia s-a angajat, de asemenea, să “respecte suveranitatea, independența și integritatea teritorială a tuturor statelor și dreptul inseparabil al acestora de a alege mecanismele de garantare a propriei lor securități”. Cu toate acestea, în realitate, încă mai putem vedea “nerespectarea” de către Kremlin a acestei norme. Rusia nu a îndeplinit și nu va continua să îndeplinească principiile elementare care stau la baza atât a acestui tratat, cât și a dreptului internațional în principiu.
Astăzi, Ucraina este mai aproape ca niciodată de aderarea la NATO. Problema pe această cale este Rusia, care continuă să ducă un război imoral împotriva poporului ucrainean. Garanțiile de securitate care sunt oferite fiecărui stat membru NATO ar putea preveni o eventuală viitoare agresiune militară a Rusiei.
Alte mituri inventate de Kremlin
În ceea ce privește o serie de alte narațiuni populare ale propagandei Kremlinului referitoare la “NATO vrea să distrugă Rusia” sau afirmații similare, aș dori să fac o precizare separată. Încă de la summitul Alianței de la Londra din iulie 1990, când NATO a întins o mână de prietenie Rusiei, țările au propus un dialog egal în locul confruntării. Ulterior, Alianța a promovat dialogul și cooperarea prin lansarea programului Parteneriatul pentru Pace (PfP) și prin crearea Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC), la care participarea este deschisă tuturor statelor europene fără excepție, inclusiv Rusiei.
De la apariția internetului și a accesului sporit la informații, Kremlinul a fost nevoit să inventeze mituri din ce în ce mai complet ridicole despre Alianță. Unul dintre ele este și acela că Alianța ar fi trebuit “să se dizolve la sfârșitul Războiului Rece”.
La summitul de la Londra din 1990, șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Alianței au convenit că: “Trebuie să rămânem împreună pentru a ne asigura că pacea pe care am avut-o în ultimele patru decenii continuă neîntrerupt”. Aceasta a fost alegerea lor suverană, care se încadrează perfect în dreptul la apărare colectivă prevăzut de Carta ONU.
De atunci, după cum am observat deja, tot mai multe națiuni europene au optat pentru aderarea la NATO. Alianța s-a angajat în noi misiuni și s-a adaptat la noi provocări – aderând întotdeauna cu fermitate la principiile fundamentale ale securității, apărării colective și luării deciziilor prin consens.
La summitul de la Bruxelles din iunie 2021, statele membre ale Alianței au decis să intensifice eforturile comune pentru a moderniza și adapta în continuare Alianța, pentru a deschide calea spre viitor și dincolo de acesta. Noul Concept strategic al NATO a ghidat această adaptare, iar evenimentele legate de invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina au obligat membrii Alianței să rafineze și mai mult strategia. Provocările de securitate reprezentate de Rusia sunt prea mari pentru ca o națiune sau un continent să le poată depăși de unul singur.
Summitul NATO de la Vilnius, care a început la 11 iulie, este un eveniment istoric. Guvernul Ucrainei, precum și o serie de alte state, a pledat în mod public pentru evitarea greșelilor de la summitul de la București din 2008, care a devenit baza pentru agresiunea militară rusă ulterioară. Pe 11 și 12 iulie 2023, soarta viitoarei securități a întregului continent european poate fi decisă. Iar astăzi, statele membre NATO, realizând nivelul de amenințare reprezentat de Rusia, și-au schimbat atitudinea față de presupusa “a doua armată a lumii” în mai multe moduri.
Extinderea NATO a devenit cheia pentru a asigura securitatea națiunilor care trebuie să se învecineze cu un stat terorist. Alianța și modernizarea ulterioară a acesteia dă speranța că țările vor învăța din greșelile lor și nu vor mai avea niciodată încredere într-un actor politic internațional precum Rusia, deoarece nerespectarea de către aceasta a normelor elementare ale dreptului internațional afectează sistemul de securitate globală nu numai în Europa, ci și în întreaga lume.
Nina Elanskaya