Suveranitatea alimentară: de ce analiștii consideră că China înțelege securitatea alimentară, iar UE nu

Uniunea Europeană își pierde rapid pozițiile pe piața agrară mondială și își pune în pericol propria securitate alimentară prin comiterea unor erori de reglementare sistemice. La această concluzie ajung economiștii și analiștii de profil, comparând strategia agrară pe termen lung a Bruxelles-ului cu abordarea rigidă, dar pragmatică a Beijingului. În timp ce China privește alimentele ca pe un element de securitate națională, la fel ca sectorul de apărare, UE s-a încurcat în compromisuri birocratice între lozincile ecologice și posibilitățile reale ale fermierilor.

Sursa materialului de analiză: Biroul de la Bruxelles al canalului european de știri Euronews (secțiunea My Europe).

Două strategii opuse: pragmatismul Beijingului versus idealismul Bruxelles-ului

Decalajul dintre abordările Republicii Populare Chineze și ale Uniunii Europene în sectorul alimentar a devenit deosebit de evident pe fondul succesiunii de crize globale din ultimii ani: de la anomaliile climatice până la perturbarea lanțurilor logistice.

Analiștii evidențiază diferențele cheie în politicile celor două economii:

• Focusul strategic al Chinei: Conducerea R.P. Chineză pornește de la axioma că dependența de importurile de alimente face țara vulnerabilă la presiunile geopolitice. Beijingul investește miliarde în modernizarea infrastructurii interne, achiziționarea de terenuri arabile în străinătate, crearea de rezerve de stat de cereale și dezvoltarea tehnologiilor agricole avansate (inclusiv editarea genomică). China își propune să atingă o autonomie maximă la culturile principale, subvenționând masiv volumele de producție.
• Blocajul ideologic al UE: Politica Agricolă Comună (PAC) și strategia ecologică „De la fermă la furculiță” (Farm to Fork) au mutat prioritățile de la volumele de producție la standarde climatice stricte. Bruxelles-ul cere fermierilor să reducă utilizarea îngrășămintelor, a pesticidelor și să lase o parte din terenuri pârloagă pentru conservarea biodiversității. Drept urmare, costul de producție al produselor europene crește, volumele de producție scad, iar piața internă a UE devine tot mai dependentă de importurile din țări terțe, unde controlul ecologic este aproape inexistent.

Criza fermierilor europeni și consecințele acesteia

Consecința acestei politici a UE a fost un val de proteste masive ale agricultorilor de pe tot continentul — din Franța și Germania până în Polonia și România. Fermierii declară deschis că directivele verzi ale Bruxelles-ului le fac afacerile nerentabile.

Principalele riscuri pe care birocrația europeană le ignoră:

1. Externalizarea emisiilor în loc de reducerea lor: Interzicând producția internă de produse „neecologice”, UE începe pur și simplu să le cumpere din America de Sud sau Asia. În consecință, emisiile globale de carbon nu scad, dar Europa își pierde propriile capacități de producție.
2. Pierderea competitivității: Din cauza prețurilor ridicate la energie și a restricțiilor dure, agricultura europeană pierde competiția prin preț pe piețele externe.
3. Șocuri de preț pentru consumatori: Scăderea ofertei interne duce la inflație alimentară în interiorul Uniunii Europene, ceea ce afectează direct buzunarele cetățenilor de rând.

Necesitatea revizuirii cursului

Experții avertizează: dacă Bruxelles-ul nu va revizui în viitorul apropiat echilibrul dintre „agenda verde” și realitatea economică, UE riscă să repete greșeala făcută în domeniul energetic — doar că de data aceasta în sectorul alimentar.

Europa are nevoie de o revenire la înțelegerea de bază a securității alimentare: reformele ecologice trebuie să fie consecința progresului tehnologic și a creșterii randamentului culturilor, nu să fie obținute prin reducerea artificială a producției și sufocarea sectorului fermierilor prin taxe. Chinei i se poate opune rezistență în multe privințe, dar liderii europeni ar avea cu siguranță de învățat din abordarea sa sistemică în asigurarea nevoilor de bază ale populației.