Dintre statele membre ale Alianței Nord Atlantice (NATO) și ale Uniunii Europene (UE), România este țara cu care Ucraina împarte cea mai lungă graniță (581 km) – față de 542 km cât are frontiera Ucrainei cu Polonia, 137 km frontiera Ucrainei cu Ungaria și 98 km frontiera Ucrainei cu Slovacia. România și Polonia (cei doi piloni ai flancului estic al NATO) ar trebui să fie cele mai vizibile susținătoare ale Ucrainei în acest moment. Cu toate acestea, cele două țări au îmbrățișat strategii diametral opuse: în timp ce Polonia (împreună cu Ţările Baltice) s-a afirmat în calitate de cel mai puternic și vocal susținător din Europa de Est al Ucrainei, România a optat pentru un profil public mai șters, lăsând totuși să se înțeleagă că ar ajuta victima agresiunii rusești, fără a spune însă exact cu ce – politica sintetizată prin sintagma „România tace și face”. În același timp, în spațiul public se fac declarații contrare Ucrainei, care coroborate cu alte fapte, lasă impresia ca România vorbește pe două voci: una care sprijină Ucraina și alta care, dimpotrivă, nu o susține deloc. Care sunt aceste semnale contradictorii, care sunt gafele din politica României față de Ucraina, și de ce în fond politica României este atât de diferită de cea a țărilor de pe flancul nord-estic al NATO? Cât de bună este decizia României de a nu participa la discuția publică despre războiul Rusiei, și de a fi zgârcită în comunicarea publică cu privire la aportul său pentru victoria Ucrainei, și ce beneficii sperăm să ne aducă absența din conversație la 18 luni de la începerea războiului?
Dincolo de sprijinul diplomatic al României, dincolo de „declarațiile corecte” spuse în plan extern și de obicei după ce direcția de comunicare este trasată de SUA, UE și NATO (niciodată înainte!), incapacitatea oficialilor români, a instituțiilor din domeniul politicii externe, apărare și securitate de a înțelege Ucraina contemporană și contextul istoric în care trăim este evidentă și ar trebui să îngrijoreze pe orice om responsabil. Deși o parte a societății romanești a manifestat empatie față de suferința pe care o trăiește poporul ucrainean și s-a solidarizat imediat (și peste așteptări) cu Ucraina pe fondul antipatiei față de Rusia, o altă parte a societății (aripa naționalistă și lipsită de discernământ) continuă să nutrească sentimente anti-ucrainene.
Lipsa de discernământ
La nivelul elitei politice există un puternic sentiment anti-ucrainean, prezent atât în zona Partidului Social Democrat (PSD), cât și în cea a Partidului National Liberal (PNL). Acest fenomen poate fi observat și în zona academică și în destule instituții ale statului român (inclusiv în Parlamentul României). Merită amintite câteva din aceste momente:
- Declarațiile lui Vasile Dâncu, ministru român al apărării (din partea PSD) între noiembrie 2021 – oct. 2022, atât de la începutul invaziei ruse, conform căreia, românii ar trebui să se obișnuiască cu ideea de a fi vecini cu Federația Rusă – „Vom învăța să trăim cu rușii la graniță” (februarie 2022), cât și din octombrie 2022, conform căreia „singura șansă a păcii poate să fie negocierea cu Rusia” și că „ideal ar fi să se ajungă la o situație de negociere, chiar dacă s-ar ajunge la un conflict înghețat, negocierea tot ar face mai mult bine decât ceea ce se întâmplă acum” (Prima TV).[1] Într-un final, Vasile Dâncu și-a dat demisia motivând-o prin „perspectiva imposibilității colaborării cu Președintele României, comandantul suprem al Armatei”.[2] Faptul că, în cea mai mare criză de pe continentul european de la al doilea război mondial încoace, Ministerul Apărării (MApN) al unei țări membre NATO, țară care are graniță directă cu statul atacat, se solidarizează cu țara agresoare, este un fapt extrem de grav și arată gradul înalt de inadecvare a celor numiți să ocupe funcții-cheie în statul roman. Chiar dacă președintele Klaus Iohannis a încercat o corecție: „În acest război, Rusia atacă Ucraina. Ucrainenii plătesc prețul de sânge în acest război și trebuie să acceptăm ideea, cu toții, că doar Ucraina va decide când și cum și ce negociază. Această poziție este poziția noastră oficială, este poziția oficială a Uniunii Europene”[3], răul a fost deja făcut. Romania, vecina Ucrainei și pilon al flancului estic al NATO, prin gura Ministrului său al Apărării (nu orice minister) sprijină atacatorul, e de acord ca Ucraina să piardă teritorii și ca dreptul internațional să fie calcat în picioare.
- Declarațiile lui Andrei Marga, fost membru PNL, filozof, fost ministru al educației (1997-2000), fost ministru de externe (2012), fost rector al celei mai bine cotate universități din România (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, UBB) declara în septembrie 2022 că Ucraina „este în frontiere nefirești” și „trebuie să cedeze teritorii: Transcarpatia – Ungariei, Galiția – Poloniei, Bucovina – României, Donbasul si Crimea – Rusiei. Acestea sunt teritoriile altor tari”.[4] „Soarta democrației” (acesta este titlul ultimei cărți scrise de dl Marga) este cu adevărat tristă în România, dacă oameni de o asemenea anvergură intelectuală (care ar trebui să știe ce este gândirea critica și să cunoască istoria) rostogolesc nefiltrat propaganda rusă, aceasta fiind chiar teza promovată oficial de către Rusia (că Ucraina nu ar fi o țară adevărată). Ministerul Afacerilor Externe (MAE) român a avut o reacție promptă la adresa fostului ministru de Externe: „MAE respinge ferm poziționarea domnului Marga, care preia, încurajează și propagă narativele maligne emise de Rusia. (…) Aceste declarații sunt în flagrantă contradicție cu poziția oficială a României față de agresiunea ilegală, nejustificată și neprovocată a Rusiei împotriva Ucrainei, precum și cu principiile fundamentale de drept internațional” (…) MAE reiterează susținerea sa fermă pentru suveranitatea și integritatea teritorială ale Ucrainei, în granițele sale recunoscute la nivel internațional”.[5] În ciuda încercării MAE de a face damage control, dl Marga persistă: „Repet oricând afirmațiile rostite (…) Afirmațiile mele corespund adevărului istoric, dreptului internațional și intereselor generale”, uitând că dacă te duci prea mult în trecut, orice țară, inclusiv România, poate fi acuzată că are „frontiere nefirești”.
Cele doua exemple ne semnalează un lucru extrem de grav: lipsa totală de discernământ la nivel politic și academic, pentru că (atenție) emitenții acestor puncte de vedere sunt un demnitar în funcție (șeful MApN la momentul respectiv, dar și profesor universitar la Universitatea din București și fost profesor la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”, care pregătește cadrele operative ale numeroaselor servicii de informații românești) și un fost ministru de externe al României, ambii profesori universitari, conducători de doctorate, oameni cu publicații și care se presupune că au gândire critică. Amândoi formați intelectual la UBB, amândoi incapabili să înțeleagă realitatea contemporană și deficitari la capitolul politică externă. Dl Marga bunăoară este din 2011 și „Consultant Senior al Rețelei Internaționale a Institutelor Confucius”[6] – institute cunoscute ca formând rețeaua de propagandă a regimului de la Beijing, care sub pretextul promovării limbii chineze, de fapt promovează ideologia partidului comunist și auto-cenzura și restricționează libertatea de gândire acolo unde sunt înființate,[7][8] motiv pentru care universitățile din Occident au început să le închidă.