Cuvintele rostite de Winston Churchill la 5 martie 1946 la Fulton – „De la Stettin în Marea Baltică până la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât peste continentul european” – au captat esența unei noi realități politice care avea să domine Europa și lumea postbelică. Totuși, mai multe evenimente dramatice au început să slăbească „Cortina de Fier”, ilustrată de Zidul Berlinului și de alte frontiere împrejmuite cu sârmă ghimpată.
Unul dintre aceste evenimente a avut loc la Gorizia, un oraș din nord-estul Italiei, la 13 august 1950, și este cunoscut sub numele de „domenica delle scope” („duminica măturilor”). Aproape de Trieste, Gorizia a trăit drama separării într-un mod brutal și arbitrar, similar cu Berlinul. Conform tratatului de la Paris din 1947, orașul a fost divizat între Italia și nou-formata Republică Iugoslavă, creată după al Doilea Război Mondial.
Istoria orașului Gorizia începe în Patriarhatul de Aquileia și continuă sub dominația Serenisimei Veneției în secolul XV. După războiul dintre Veneția și Casa de Habsburg (1508-1521), teritoriul a fost integrat în Imperiul Austriac. O scurtă perioadă în timpul lui Napoleon Bonaparte a transformat Gorizia într-o parte a Provinciilor Ilirice în 1809. Totuși, orașul a rămas sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (după 1867, parte a Imperiului Austro-Ungar) până la sfârșitul Primului Război Mondial. În mai 1915, Italia a intrat în război de partea Antantei, ducând la lupte intense în provincia Gorizia. Orașul a fost integrat în Regatul Italiei în 1918, conform tratatului de la Rapallo din 1920. Al Doilea Război Mondial și administrarea nazistă directă (1943-1945) au fost urmate de victoria aliată și tratatul de pace de la Paris din 1947, care a împărțit Gorizia în două zone: A (aliată) și B (iugoslavă).
Linia de demarcație a trecut prin centrul orașului (Piazza Transalpina), iar calea ferată Transalpina și gara adiacentă au revenit Iugoslaviei, împreună cu Wienerstrasse, care lega Gorizia de orașele Imperiului Habsburgic. Relațiile dintre Italia și Iugoslavia populară, ulterior federală, au fost complexe și tensionate, influențate de regimul lui Iosip Broz Tito, care s-a distanțat de stalinism începând cu 1948. De exemplu, acordurile de la Udine (1955) au reglementat schimburile transfrontaliere și tranzitul de produse agricole între fermierii și comercianții din apropierea graniței. Rezidenții din zona de frontieră au primit permisiunea de a efectua patru călătorii lunare pe teritoriul celuilalt stat, până la 10 km în interior.
În 1948, sub conducerea arhitectului Edvard Ravnikar, a început construcția unui nou oraș, Nova Gorica, menit să fie o vitrină a socialismului iugoslav. Steaua roșie imensă și cuvintele „Mi Gradimo Socializem” („Construim Socialismul”) erau vizibile. Simultan, au fost construite blocuri de tip „Ruski”, iar diferențele dintre cele două lumi erau vizibile, chiar dacă uneori subtil.
Acordurile de la Osimo (1975) au stabilit definitiv frontierele maritime și terestre între Italia și Iugoslavia, relaxând și mai mult climatul dintre cele două state. Inițiativele de cooperare transfrontalieră, precum întâlnirile dintre primarii Michele Martina (Gorizia) și Josko Strukelj (Nova Gorica) în 1965, au fost urmate de apariția unor instituții care au funcționat ca punți de comunicare, cum ar fi „Institutul pentru Întâlniri Culturale ale Mitteleuropa” (1966) și „Institutul de Sociologie Internațională din Gorizia” (1968).
În anii 1990, dezintegrarea Iugoslaviei și independența Sloveniei, aderarea acesteia la UE (2004) și la Spațiul Schengen (2007) au schimbat situația, iar Gorizia și Nova Gorica par să formeze din nou un singur oraș. De remarcat este că, în anii postbelici, doar o stradă între cele două așezări a rămas unită (Via San Gabriele se continuă cu Erjavceva Ulica), dar astăzi realitatea este cu totul alta. Apariția Grupului European de Cooperare Teritorială (GECT) în 2011 și desemnarea orașelor Gorizia și Nova Gorica drept Capitale Culturale Europene în 2025 reprezintă gesturi simbolice și reparatorii, confirmând că istoria, în cele din urmă, face dreptate.