În doar câteva zile, președintele SUA, Donald Trump, a reușit să pună sub semnul întrebării nu doar suveranitatea unei insule arctice, ci însăși soliditatea relațiilor transatlantice. La Davos, cu aerul relaxat al unui lider de reality-show devenit președinte, Trump a anunțat un „cadru de acord” privind Groenlanda, în care SUA ar avea „libertate totală de acțiune”. Acordul nu e clar, dar mesajul este: Washingtonul vrea mai multă influență în Arctica – și nu întreabă prea politicos.
Răspunsul european, deși diplomat, a fost tranșant. Danemarca nu vinde suveranitate. Uniunea Europeană s-a grăbit să susțină Copenhaga și să avertizeze că orice tentativă de coerciție va primi un răspuns. Însă dincolo de declarații și summituri în miez de noapte, rămâne o întrebare fundamentală: câtă autonomie mai are Europa într-o relație în care cealaltă parte schimbă regulile jocului de la o zi la alta?
Criza Groenlandei a fost un test. A demonstrat cât de vulnerabilă este Europa la gesturile unilaterale ale unui aliat imprevizibil. Și a ridicat o problemă mai mare: dacă Trump își folosește politica externă ca pe un joc de negociere imobiliară, ce se va întâmpla când pe masă vor fi alte teritorii, alte resurse, alte alianțe?
Este momentul ca Uniunea Europeană să decidă: rămâne într-un parteneriat de conveniență cu o Americă impredictibilă sau își construiește un drum mai autonom, mai coerent, mai sigur?
Groenlanda, până una-alta, nu e de vânzare. Dar viitorul relațiilor internaționale s-ar putea să fie.