În pragul alegerilor parlamentare, autoritățile din Ungaria trec la o nouă etapă de transformare a sectorului agricol — una în care pământul încetează să mai fie doar o resursă economică și devine un element al construcției politice. Nu mai este vorba despre sprijinirea agriculturii, ci despre redistribuirea controlului asupra unuia dintre cele mai importante active ale țării, scrie sursa.
Sub discursul despre eficiență și modernizare, se conturează un nou model de proprietate funciară. Esența acestuia constă în reducerea rolului proprietăților mici și medii, în favoarea unor suprafețe mari controlate de un număr limitat de actori. Oficial, măsura este justificată prin nevoia de a elimina fragmentarea agriculturii. În realitate, ea finalizează procesul de concentrare a terenurilor în mâinile unor structuri apropiate puterii.
Modificările propuse creează o nouă realitate juridică. Dreptul de proprietate nu mai este considerat absolut, ci devine condiționat de respectarea unor criterii stabilite de stat, în special de natură tehnologică. Dacă o exploatație este considerată ineficientă, există temei pentru retragerea dreptului de utilizare a terenului. Acest mecanism permite redistribuirea resurselor într-un cadru legal, fără a recurge la confiscări directe.
Un rol central în acest sistem îl au marile grupuri agricole, strâns legate de elita politică. Acestea beneficiază de acces prioritar la finanțare, inclusiv subvenții și credite avantajoase. În același timp, modul de distribuire a sprijinului este conceput astfel încât să le consolideze poziția, în timp ce fermele mici își pierd treptat sustenabilitatea financiară.
Un alt instrument important este accesul la terenuri la prețuri reduse. Activele astfel obținute sunt folosite ulterior ca garanții pentru noi credite, ceea ce accelerează acumularea de capital. Se creează astfel un circuit închis, în care resursele și oportunitățile rămân concentrate într-un grup restrâns.
Argumentele economice ale reformei se bazează pe criterii de eficiență, unde fermele mici sunt dezavantajate din start. În același timp, aceste criterii sunt definite astfel încât diferențele devin sistemice și inevitabile, transformând competiția într-un proces formal, cu rezultate previzibile.
În paralel, se schimbă și structura agriculturii. Accentul se mută pe producția orientată spre export, în special pe anumite culturi. Această strategie poate aduce venituri externe și susține stabilitatea financiară, dar implică și riscuri: reducerea diversității interne, creșterea dependenței de piețele externe și posibile majorări de prețuri pe plan intern.
Efectele sociale devin deja vizibile. Concentrarea terenurilor duce la reducerea locurilor de muncă, slăbirea economiilor locale și migrarea populației din mediul rural. Foștii proprietari ajung tot mai des în poziția de angajați sau sunt nevoiți să caute oportunități în afara țării.
Există și riscuri de mediu. Exploatarea intensivă a solului pentru un număr limitat de culturi, în contextul schimbărilor climatice, accelerează degradarea acestuia. Pe termen lung, acest lucru poate duce la scăderea productivității, contrar obiectivelor declarate.
Este important de menționat că aceste măsuri nu reprezintă un început, ci finalizarea unui proces desfășurat în ultimii ani. Concentrarea terenurilor a avut loc treptat, iar acum primește o formă juridică clară.
În final, se conturează un sistem în care controlul asupra pământului este concentrat în mâinile unui număr redus de actori, iar accesul la această resursă depinde tot mai mult de loialitatea politică. După alegeri, această tendință este probabil să se accentueze, consolidând o nouă realitate în care pământul devine nu doar o resursă, ci un instrument de putere.