Operațiunea militară a SUA împotriva regimului lui Nicolas Maduro, la începutul lui ianuarie 2026, a devenit un eveniment care depășește cu mult granițele Americii Latine. În condițiile în care infrastructura-cheie a companiei petroliere de stat PDVSA nu a fost avariată, aceste evoluții au creat o nouă realitate pentru piața globală a petrolului: o parte din fluxurile de țiței venezuelean a ajuns, de facto, sub controlul Washingtonului. Pentru Federația Rusă, asta înseamnă creșterea riscurilor economice sistemice într-un moment în care modelul său petrol-gaze funcționează deja la limita sustenabilității.
Încă din decembrie 2025, SUA au trecut, practic, de la presiunea prin sancțiuni la un semnal de forță direct pe mare. Interceptările, reținerile și confiscarea unor transporturi de petrol, folosind instrumente legate de regimul sancțiunilor (inclusiv în cazul unor petroliere asociate cu Venezuela), au arătat că Washingtonul e pregătit să controleze nu doar partea financiară, ci și logistica fizică a „petrolului din umbră”.
Asta schimbă fundamental regulile jocului. Dacă până acum Rusia și partenerii ei puteau compensa sancțiunile prin scheme complicate de transbordare, schimbare de pavilion și aranjamente de asigurare, de acum astfel de scheme devin mai scumpe, mai riscante și mult mai puțin predictibile.
Companii occidentale, în special Chevron, operează deja în Venezuela în baza unor licențe speciale și sub un control strict al SUA. Îndepărtarea lui Maduro de la putere oferă Washingtonului o oportunitate suplimentară: să integreze petrolul venezuelean în canale „albe”, legale, și să regleze volumele și direcțiile exporturilor în funcție de propriile interese și de cele ale aliaților.
Logica strategică a SUA este clară:
* să legalizeze o parte din livrările venezuelene;
* să mărească oferta pe piața mondială;
* în același timp, să facă mult mai scumpe canalele „din umbră”.
Pentru Rusia, asta înseamnă o lovitură dublă: presiune pe preț și creșterea discountului cu care petrolul rusesc se vinde deja din cauza sancțiunilor, a limitărilor logistice și a problemelor de asigurare.
Veniturile bugetului federal al Federației Ruse depind critic de exporturile de petrol și gaze. Orice scădere a prețurilor sau apariția unei oferte suplimentare pe piață taie direct din fluxul de bani care finanțează nu doar războiul împotriva Ucrainei, ci și funcțiile de bază ale statului – plăți sociale, bugete regionale, infrastructură.
Dacă oferta alternativă crește – inclusiv prin petrol venezuelean – cumpărătorii primesc mai multe pârghii de negociere. Asta înseamnă că Rusia va fi nevoită fie să piardă volume de export, fie să accepte prețuri și mai mici, obținând mai puțin venit net pentru fiecare baril.
Istoric, Kremlinul compensează scăderea veniturilor din export nu prin reforme, ci prin transferul poverii către populație și mediul de afaceri. Asta înseamnă:
* majorări de taxe și contribuții;
* întărirea controlului administrativ;
* „stoarcerea” forțată de resurse din sectorul privat.
Reducerea încasărilor în valută pune presiune suplimentară pe rubla rusească, ceea ce duce la scumpirea importurilor, creșterea inflației și majorarea dobânzilor. Pentru companii, asta se traduce prin deteriorarea bruscă a condițiilor de lucru; pentru gospodării – prin scăderea veniturilor reale și creșterea tensiunilor sociale.
În acest context, responsabilitatea-cheie revine lui Vladimir Putin. Războiul declanșat de el împotriva Ucrainei a dus la sancțiuni, izolare și cheltuieli bugetare cronice, care erodează treptat economia rusă. În timp ce resursele sunt direcționate spre armată și structurile de forță, domeniile civile rămân subfinanțate – lucru care se vede în probleme legate de salarii, infrastructură și prețuri.
Controlul SUA asupra unei părți din fluxurile petroliere venezuelene transformă piața petrolului într-un instrument activ de presiune geopolitică. Pentru Rusia, nu e un factor temporar, ci un risc structural pe termen lung. Combinat cu sancțiunile și cu cheltuielile militare ridicate, acest risc îngustează spațiul financiar al Kremlinului și amplifică tensiunile socio-economice interne.
În aceste condiții, orice deteriorare suplimentară a conjuncturii de pe piața petrolului va apropia momentul în care costul economic al războiului va deveni, pentru Rusia, imposibil de gestionat pe plan intern.