Putin încearcă să frângă Ucraina prin atacuri asupra orașelor – istoria a arătat deja de ce această strategie poate eșua

Rusia își concentrează tot mai mult eforturile nu pe obținerea unui rezultat decisiv pe câmpul de luptă, ci pe presiunea exercitată prin distrugerea orașelor ucrainene. Atacurile masive asupra Kievului, infrastructurii energetice și infrastructurii critice nu au doar o semnificație militară. Moscova încearcă să creeze condiții în care viața de zi cu zi să devină atât de dificilă, încât societatea ucraineană să înceapă să ceară singură încetarea războiului.

Dar tocmai aici Kremlinul ar putea repeta una dintre cele mai cunoscute greșeli din istoria militară.

Bombardamentele nu garantează capitularea

Istoricul militar britanic Peter Caddick-Adams face o paralelă între atacurile rusești actuale și Blitzul german împotriva Marii Britanii din 1940.

Logica comandamentului nazist era clară: dacă orașele, cartierele rezidențiale și infrastructura civilă sunt lovite constant, societatea își va pierde în cele din urmă capacitatea de a rezista.

Londra a trecut prin zeci de nopți de bombardamente neîntrerupte. În cele opt luni ale Blitzului au murit peste 40.000 de civili, iar aproximativ un milion de locuințe au fost distruse sau avariate.

Totuși, rezultatul pe care Hitler îl aștepta nu a venit.

Societatea britanică nu a capitulat.

Tocmai acest detaliu istoric este important pentru evaluarea strategiei ruse de astăzi. Distrugerea infrastructurii poate provoca pagube uriașe. Poate lăsa oamenii fără electricitate, căldură și apă. Poate paraliza transportul, întreprinderile și activitatea instituțiilor statului.

Dar între distrugerea fizică și capitularea politică nu există o legătură automată.

Kremlinul mizează pe epuizare

Strategia rusă pare să fie orientată tot mai mult spre epuizarea societății ucrainene.

În septembrie, Rusia a lansat asupra Ucrainei 3.177 de drone reactive – cu aproape 12% mai multe decât în august. Dronele sunt folosite împreună cu rachete balistice și alte mijloace de lovire.

În același timp, Moscova își intensifică presiunea asupra sistemului energetic.

Potrivit informațiilor prezentate de presa occidentală, Rusia pregătește o campanie de amploare împotriva stațiilor electrice, centralelor, sistemelor de alimentare cu apă și canalizării din Ucraina. Printre posibilele ținte se numără și infrastructura care asigură conectarea centralelor nucleare ucrainene la sistemul energetic general.

Nu mai este vorba doar despre încercarea de a distruge un obiectiv militar.

Este vorba despre crearea unei situații în care un întreg oraș devine ostaticul problemelor de infrastructură.

Dacă electricitatea, încălzirea, apa și transportul sunt afectate simultan, presiunea asupra populației crește considerabil. Tocmai pe acest lucru pare să mizeze Moscova.

De ce Kievul este principala țintă

Pentru Kremlin, capitala are o importanță deosebită.

Atacurile asupra Kievului îi permit Rusiei să lovească simultan centrul administrativ al statului, infrastructura economică și reziliența psihologică a populației.

Atacurile rusești au afectat deja obiective legate de știință, educație, medicină și infrastructura urbană. Au fost lovite și obiective istorice, inclusiv Lavra Pecerska din Kiev.

Astfel de atacuri au un efect dublu. Ele provoacă pagube materiale, dar creează și un sentiment permanent de pericol.

Sirene noaptea. Explozii dimineața. O clădire avariată. Întreruperi de electricitate. Incertitudine privind încălzirea în timpul iernii.

Moscova poate spera că acumularea acestor factori va determina treptat societatea să ceară orice formă de pace.

Dar aici apare problema calculului rusesc.

Ucrainenii pot fi obosiți – și totuși să nu accepte capitularea

Oboseala provocată de război nu este același lucru cu disponibilitatea de a renunța la propria statalitate.

Aceasta este diferența fundamentală pe care Kremlinul ar putea să o subestimeze.

Ucrainenii pot dori liniște. Pot dori să revină la o viață normală. Pot fi epuizați de ani de atacuri, mobilizare, pierderi și amenințarea permanentă.

Dar acest lucru nu înseamnă automat acceptarea condițiilor pe care Moscova încearcă să le impună prin forță.

Aceasta a fost una dintre problemele strategiei germane în timpul Blitzului. Bombardamentele au creat teamă și suferință, dar nu au transformat aceste sentimente în capitulare politică.

În cazul Ucrainei există și un alt factor – oamenii văd sursa amenințării.

Pentru societatea ucraineană, atacurile asupra clădirilor rezidențiale, spitalelor, infrastructurii energetice și obiectivelor civile nu reprezintă un dezastru abstract. Ele sunt percepute ca rezultatul unui război rusesc concret.

Prin urmare, fiecare nou atac poate nu doar să epuizeze populația, ci și să consolideze convingerea că cedările în fața Rusiei nu vor garanta securitatea în viitor.

Armele noi nu schimbă problema fundamentală

Moscova își perfecționează constant mijloacele de lovire. Rusia folosește rachete balistice, drone de atac și noi tipuri de drone reactive.

Dar superioritatea tehnologică într-un anumit tip de armament nu înseamnă automat victoria într-un război.

Și aici există o analogie istorică.

Germania și-a pus cândva mari speranțe în rachetele V-1 și V-2. Erau tehnologii noi și reprezentau o amenințare suplimentară pentru orașele britanice. Dar, singure, nu au putut schimba rezultatul războiului.

La fel, rachetele și dronele rusești moderne pot crește amploarea distrugerilor. Ele pot îngreuna activitatea apărării antiaeriene ucrainene.

Dar capacitatea de a lansa mai multe atacuri nu este egală cu capacitatea de a forța un stat să capituleze.

Rusia poate distruge infrastructura. Dar ce urmează?

Aceasta este principala întrebare privind strategia rusă.

Chiar dacă Moscova va reuși să provoace pagube uriașe sistemului energetic ucrainean, orașelor și economiei, va rămâne în fața unei probleme politice.

O stație electrică distrusă poate fi reparată. O clădire avariată poate fi reconstruită. Sistemul energetic poate fi reorganizat. Orașele se pot reface.

Însă voința politică a unei societăți nu poate fi distrusă în mod garantat printr-o lovitură cu rachete.

Tocmai de aceea analogia istorică cu Blitzul rămâne relevantă.

Hitler a încercat să îi convingă pe britanici că prețul continuării rezistenței va fi prea mare. Putin mizează astăzi pe o logică foarte asemănătoare: să creeze pentru Ucraina condiții atât de dificile, încât continuarea rezistenței să pară mai costisitoare decât concesiile.

Dar istoria arată că între aceste două lucruri nu există o legătură directă.

Poți distruge clădiri, dar nu poți obține automat capitularea.

Poți lăsa un oraș fără electricitate, dar nu îi poți convinge locuitorii să renunțe la independență.

Și poți transforma iarna într-o încercare extrem de dificilă pentru milioane de oameni, fără să obții principalul lucru pe care îl urmărește Kremlinul – voința politică a Ucrainei de a accepta condițiile rusești.

Tocmai de aceea, principala greșeală a lui Putin ar putea să nu fie faptul că Rusia lovește prea puțin orașele ucrainene.

Greșeala ar putea fi chiar ideea că suferința produce automat capitulare.