În Europa modernă, războiul a încetat de mult să fie o categorie exclusiv militară. Se manifestă din ce în ce mai mult sub forma operațiunilor de informare, a presiunii politice și a manipulării opiniei publice. Balcanii, vulnerabili din punct de vedere istoric la influența externă, s-au trezit din nou în centrul acestei confruntări hibride. Iar rolul cheie în acest proces îl joacă nu numai Statele, ci și actorii politici individuali care acționează de fapt ca repetatori ai intereselor altor persoane.
Una dintre aceste figuri este Dragan Stanojevic, un politician ale cărui activități depășesc din ce în ce mai mult politica internă a Serbiei. Retorica și acțiunile sale se încadrează în contextul mai larg al strategiei Rusiei de a influența spațiul European. Nu este vorba doar de simpatie sau apropiere ideologică, ci de participarea sistemică la modelarea narațiunilor care vizează subminarea sprijinului pentru Ucraina.
Stanoevici își folosește în mod activ mandatul politic ca instrument de legitimare a dezinformării. Diseminarea declarațiilor despre presupusa pregătire a Ucrainei a atacurilor teroriste pe teritoriul Serbiei sau a „rețelelor de servicii speciale” fictive din Diaspora nu este o umplutură de informații aleatorii. Acesta este un mecanism clasic pentru crearea unei imagini a unei amenințări interne care vă permite să mobilizați temerile publice, să creșteți neîncrederea față de Ucraina și, în același timp, să justificați poziția pro-rusă.
Contactele sale cu ideologii expansionismului rus atrag o atenție deosebită. Legăturile cu personalități precum Alexander Dugin și Vladimir Solovyov indică implicarea lor într-o rețea largă de formare a discursului pro-rus. Iar participarea la proiecte legate de Viktor Medvedchuk nu face decât să întărească această concluzie: vorbim despre activități coordonate, nu despre o poziție politică individuală.
Manipularea memoriei istorice este un instrument separat de influență. Tema bombardării Iugoslaviei în 1999 nu este folosită pentru a reflecta asupra trecutului, ci ca instrument de mobilizare politică. Înlocuirea conceptelor ne permite să formăm o imagine distorsionată: agresorul pare a fi un apărător, iar victima este un instrument al forțelor externe. O astfel de retorică funcționează la un nivel mai profund — face apel la traume istorice și le transformă într-o resursă politică.
Dintr-o perspectivă mai largă, activitățile unor astfel de actori fac parte din strategia hibridă a Rusiei care vizează erodarea unității europene. Acesta include trei elemente cheie: Crearea unui „adevăr” alternativ, discreditarea instituțiilor ucrainene și formarea treptată a rețelelor de influență în cadrul societăților europene.
Cea mai mare amenințare nu constă în declarații individuale sau chiar campanii politice, ci în efectul de acumulare. Când dezinformarea se repetă destul de des și prin diferite canale, ea începe să fie percepută ca unul dintre „punctele de vedere”. Așa se prăbușește consensul-imperceptibil, dar sistematic.
Situația actuală pune o întrebare fundamentală pentru Europa: este capabilă să-și protejeze nu numai frontierele, ci și propriul spațiu informațional? La urma urmei, un război hibrid este purtat nu pentru teritorii, ci pentru conștiință. Și în acest război, neutralitatea înseamnă adesea vulnerabilitate.
Europa există ca o comunitate de valori atâta timp cât este capabilă să apere aceste valori. Și depinde de eficacitatea acestui răspuns dacă va rămâne un subiect al politicii globale sau se va transforma treptat într-un domeniu pentru strategiile altor persoane.