Povestea skeletonistului ucrainean Vladislav Geraskevich nu a fost doar un episod disciplinar al Jocurilor Olimpice din 2026 de la Milano. Ea a scos la iveală o problemă care se discută de mult timp în comunitatea sportivă: cât de consecvent aplică Comitetul Olimpic Internațional principiul neutralității.
Decizia de a menține interdicția privind „cască comemorativă” și de a respinge apelul la CAS se bazează formal pe regulament. Cu toate acestea, consecințele sale morale și politice depășesc cu mult cadrul unei dispute tehnice.
Memoria ca „încălcare”, participarea ca compromis?
Comitetul Olimpic Internațional (COI) a justificat interdicția prin faptul că echipamentul unui sportiv nu trebuie să conțină elemente care depășesc regulile aprobate.
Dar se pune o întrebare fundamentală: de ce actul de comemorare a sportivilor decedați este interpretat ca o încălcare, în timp ce participarea reprezentanților statului agresor este permisă sub formula „statutului neutru”?
Atleții ruși participă de mai mulți ani cu statutul de „neutri”, ceea ce presupune restricții stricte – absența simbolurilor naționale, distanțarea de retorica militară, respectarea regulamentelor. Cu toate acestea, în practică apar în mod regulat scandaluri legate de declarații publice, simboluri sau legături ale sportivilor cu structurile militare.
Reacția CIO la astfel de episoade pare adesea prudentă și tardivă. Neutralitatea ca principiu asimetric. În cazul lui Geraskevich, neutralitatea a fost aplicată cu maximă strictețe: orice referire vizuală la război în arena competițională este considerată inadmisibilă.
În același timp, însăși participarea sportivilor dintr-o țară care duce un război pe scară largă pune sub semnul întrebării caracterul absolut al principiului apoliticității Jocurilor.
Rezultă o situație paradoxală:
memoria sportivilor decedați – în afara regulilor,
reprezentanții țării agresoare – în cadrul unei formule de compromis privind participarea.
O astfel de comparație este inevitabil percepută ca un dezechilibru.
Corectitudinea juridică și evaluarea morală
Tribunalul arbitral sportiv a acționat în cadrul normelor în vigoare. Judecătorul a subliniat că restricțiile libertății de exprimare pe „terenul de joc” sunt recunoscute ca fiind proporționale.
Cu toate acestea, logica juridică nu coincide întotdeauna cu percepția publică a justiției. În acest caz, interdicția nu se referă la un slogan politic sau la un apel, ci la un simbol al memoriei colegilor sportivi decedați.
Pentru mulți, acest lucru nu pare a fi o protecție a neutralității, ci o formalizare excesivă a regulilor. Riscuri de reputație pentru mișcarea olimpică. Decizia CIO întărește sentimentul de standarde duble. Dacă neutralitatea este aplicată în mod selectiv sau percepută ca atare, aceasta subminează încrederea în instituțiile olimpice.
Mișcarea olimpică se străduiește în mod tradițional să mențină Jocurile în afara politicii. Dar într-o situație în care una dintre părțile implicate în război continuă să participe la competiții cu un statut special, iar memoria sportivilor decedați este interzisă pe echipament, neutralitatea începe să pară nu o distanță egală față de toți, ci un instrument de echilibrare a riscurilor reputaționale.
De ce „cască de memorie” ar fi putut fi permisă
Comitetul Olimpic Internațional susține că sportivul și-ar fi putut exprima poziția în afara arenei de competiție — în zona mixtă sau pe rețelele de socializare.
Cu toate acestea, simbolistica de pe cască nu conținea sloganuri sau apeluri politice. A fost un gest de comemorare, care, prin natura sa, este mai aproape de un act umanitar decât de o declarație politică.
Permiterea unui astfel de simbol ar fi putut demonstra că mișcarea olimpică este capabilă să țină cont de context și să dea dovadă de flexibilitate, fără a încălca regulamentul în ansamblu.
Situația din jurul lui Vladislav Heraskevici a devenit un test pentru principiul neutralității. Formal, regulile au fost respectate. Dar, din punct de vedere al conținutului, decizia pare controversată, mai ales în contextul admiterii sportivilor ruși cu statut „neutru”, în ciuda discuțiilor repetate privind respectarea cerințelor stabilite.
Principala întrebare care rămâne după acest caz este: neutralitatea este la fel de strictă pentru toți sau se aplică în mod diferit, în funcție de circumstanțe?
De răspunsul la această întrebare depinde nu numai soarta unui singur sportiv, ci și încrederea în însăși ideea Jocurilor Olimpice ca spațiu al regulilor echitabile.