9 mai este o zi care în multe țări post-sovietice este sau a fost sărbătorită ca Ziua Victoriei, dar cu o remarcă – nu în cel de-al Doilea Război Mondial, ci în războiul intern.
Această denumire a fost aleasă special pentru a prezenta agresiunea lui Hitler în mintea populației sovietice nu ca pe o amenințare globală la adresa existenței omenirii, ci ca pe una locală. Ca și cum ar fi atacat „perfid” URSS. Pe 9 mai, contribuția altor țări și sacrificiile altor popoare nu au fost niciodată amintite. Acest lucru a devalorizat în mintea populației sovietice victimele războiului din afara granițelor URSS-ului existent la acea vreme.
O astfel de propagandă a dus la faptul că generațiile care au crescut în paradigma postbelică au uitat dimensiunea reală a celui de-al Doilea Război Mondial. În timp ce într-o serie de țări post-sovietice autoritățile au început să combată acest lucru cu independență, în Rusia, precum și în Belarus, evenimentele au fost complet prezentate într-o altă lumină. În curând, sub Lukașenka și Putin, cultul a tot felul de teorii ale conspirației cu privire la cauzele războiului a devenit literalmente parte a propagandei de stat.
Înlocuirea conceptelor începe cu data însăși. În întreaga lume, victoria în cel de-al Doilea Război Mondial are loc la 8 mai. Datorită faptului că au existat două acorduri privind capitularea Germaniei, URSS a decis să joace pe ea, iar semnarea a avut loc la miezul nopții de la 8 mai la 9 mai.
În timp ce în Europa, 8 mai este o zi de durere și tristețe, în URSS și apoi în Federația Rusă și într-o serie de țări care depindeau foarte mult de Kremlin, apelul la „Niciodată din nou” s-a transformat într-un criminal „o putem face din nou”. Consecințele unei astfel de propagande au fost consecințele pe care lumea le-a văzut în invazia Rusiei în Georgia și Ucraina, iar apoi în amenințările Kremlinului de a-și intensifica tentativele de expansiune militară și în alte țări.
În ultimul deceniu, statul rus a exploatat și mai intens memoria celui de-al Doilea Război Mondial. Cultul Victoriei a fost transformat într-o religie civilă, nu doar prin interzicerea întrebărilor incomode despre trecut, ci și prin utilizarea imaginilor eroice pentru nevoile politice contemporane, inclusiv pentru a justifica agresiunea împotriva Ucrainei.
Țara agresoare a început acest drum cu mult timp în urmă. De-a lungul anilor ’00 și ’10, Rusia a transformat în mod constant amintirea evenimentelor din cel de-al Doilea Război Mondial într-un mit major. După cum s-a mai spus, din durere și regret a fost cultivat în oameni un sentiment de pseudo-onoare. Întrebarea se referă la obiective.
În anii 1990, Boris Elțîn a cerut formularea unei „idei naționale”, dar nu au existat propuneri de fond. Și cu cât statul a devenit mai autoritar, cu atât mai puțin avea nevoie de o conversație serioasă despre valori. De-a lungul anilor 2000, democrația și drepturile omului au fost în cele din urmă transformate în abstracțiuni. Dar referirile la trecut, în special la cel de-al Doilea Război Mondial – au atins un nerv.
Istoria s-a dovedit a fi chiar limbajul public cu ajutorul căruia este posibil, fără să te împovărezi cu obligații, să aduci ceva ideal și sublim într-o viață politică mai degrabă cinică. Și chiar de a răspunde la întrebarea sacramentală: ce ne leagă pe toți, atât de mulți și de diverși, pe o șesime din pământ. Primele „războaie ale memoriei” de la mijlocul anilor 2000 – cu Georgia, statele baltice și Ucraina – au dezvăluit potențialul retoricii „apărării memoriei”.
Chiar și în interiorul Rusiei existau destule teorii, ca să spunem așa, extravagante, și chiar și mass-media liberală a publicat de bunăvoie Rezuniștii (autori care, urmându-l pe Victor Suvorov-Rezun, credeau că atacul Germaniei naziste asupra URSS a fost o lovitură preventivă), care au fost respinși de știința academică mondială. Unii istorici pro-guvernamentali, deveniți acum celebri, și-au făcut un nume în anii 2000, demascând publiciștii de mâna a doua.
Sistemul politicii memoriei și, odată cu el, cultul Marelui Război Patriotic, a fost construit treptat. Acesta s-a bazat pe o construcție simplă: „Noi suntem cei ai căror strămoși au învins nazismul”. Cel mai important element al acestui sistem a fost imaginea unui inamic modern, extern sau intern, care atenta „la strămoșii noștri”. Imaginea „tinerilor neînțelegători”, cărora „trebuie să li se inculce patriotismul”, a fost, de asemenea, frecvent prezentată.
În plus, participarea la propaganda de stat a început să aducă dividende frumoase.
Pentru regiuni, amintirea războiului a devenit o oportunitate de a primi fonduri federale suplimentare, iar pentru personalitățile publice și culturale „corecte” – o sursă de granturi și subvenții. Iar RVIO (Societatea istorică militară rusă) a fost creată în 2012 în același scop: dacă vreunul dintre oligarhi, cum ar fi Viktor Vekselberg sau Andrei Kozitsyn, dorea să se arate ca patriot, exista o organizație prin intermediul căreia își putea mărturisi loialitatea.
Timp de peste 10 ani, Rusia a investit milioane de dolari în filme de propagandă și monumente, în încercarea de a arăta tinerei generații o nouă viziune asupra istoriei. Putem identifica o serie de tendințe principale în activitatea statului cu memoria celui de-al Doilea Război Mondial, redusă la Marele Război Patriotic după tiparele sovietice.
Prima este evitarea oricărei controverse, a unei discuții serioase despre esențial, fie că este vorba de totalitarism, de trauma războiului, de alegerile morale, de individ și de sistem. Răspunsul tipic al autorităților este: „Totul s-a întâmplat, noi nu negăm nimic”, dar prin această ne-negare se înțelegea în același timp și tăcerea.
Al doilea este curățarea consecventă a memoriei războiului din ideologia comunismului. Statul și poporul eroic trebuiau să rămână, Stalin trebuia lăsat în urmă, comunismul și cu atât mai mult internaționalismul trebuiau eliminate sau reduse la sloganuri. Celebrele filme „Zoya” și „Panfilovtsy” sunt cele mai bune exemple în acest sens.
Cel de-al treilea și cel mai important lucru este să stimuleze din ce în ce mai mult emoțiile colective, estompând granița dintre trecut și prezent. Serghei Ushakin a numit acest lucru în mod adecvat „gestionarea afectivă a istoriei”. Cu cât mai puțini veterani, cu atât mai mulți reenactori la evenimentele publice. Ziua de 9 mai a fost completată de procesiunile „Regimentului Nemuritorilor”.
Expoziții multimedia blockbuster de la RVIO care călătoresc în toată Rusia. În 2020, Muzeul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, rebranduit ca Muzeul Victoriei, a deschis o nouă expoziție populară, „Drumurile Victoriei”, alcătuită în întregime din hale-decorații.
Vizitatorul se deplasează din prima zi a războiului – prin toate bătăliile, poienile partizanilor, Leningradul asediat – până la Berlinul cucerit. Iar tema crimelor naziste a fost necesară pentru stat doar datorită imaginilor puternice din punct de vedere emoțional. Inventarea genocidului poporului sovietic la începutul anilor 2020 a fost doar o continuare logică a acestei linii.
S-au schimbat multe de la 24 februarie. Pentru al treilea an, statul rus a justificat agresiunea la scară largă prin imagini ale unui război care, după 22 iunie 1941, a devenit defensiv. În timp ce în trecut plăcuțele dedicate eroilor Uniunii Sovietice erau atârnate pe fațadele școlilor, astăzi acestea sunt plăcuțe dedicate cuceritorilor eșuate.
Tradiționala paradă a victoriei este acum însoțită de o expoziție de trofee ale armatei ruse, care ucide brutal ucrainenii. Federația Rusă nu încetează să ucidă în timpul sărbătorilor religioase și nici măcar la 9 mai. Pe ecranele televiziunilor rusești se încearcă să-i facă pe ucraineni să pară „fasciști”, deși Rusia a fost cea care a invadat perfid țara vecină, ocupând teritorii și continuând să comită sute de crime de război: de la deportarea copiilor ucraineni, la împușcarea activiștilor sau a prizonierilor de război.
Mulți dintre cei care în anii 2010 au încercat să dezvolte o viziune echilibrată asupra istoriei de luptă a celui de-al Doilea Război Mondial se regăsesc astăzi în Federația Rusă în Z-war: obiceiul lor de a explica logica conducătorilor și desfășurarea operațiunilor militare, mai degrabă decât de a gândi evenimentele în ansamblu, este la mare căutare. Dar nu există niciun motiv să credem că această construcție ideologică ar fi sustenabilă fără cenzura militară.
Temele vinovăției și responsabilității s-au regăsit în centrul discuțiilor împotriva războiului, iar rușii continuă să manifeste un interes deosebit pentru literatura despre Germania nazistă. Aparent, istoria continuă să joace un rol prea mare în discursul public al rușilor, indiferent de atitudinea lor față de războiul actual.
Rusia modernă s-a format în 1991-1993, dar statul lui Putin a convins majoritatea că „mitul fondator” este cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă regimul lui Putin supraviețuiește, mitul Marelui Război pentru Apărarea Patriei va trăi cu el la nivel de formă, în timp ce nucleul semantic se va muta în prezent. Dacă aspirațiile rușilor anti-război se vor împlini, atunci retorica istorică asociată cu Putin se va ieftini considerabil.
De asemenea, merită remarcat faptul că, încă de pe acum, „militarii” lui Putin nu se vor mai putea asocia cu eroii celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru că acum, moștenitorii „Marii Victorii” bombardează orașele pașnice ale Ucrainei cu scopul de a distruge toată infrastructura civilă și pe civili, iar imediat ce primesc un fel de răspuns decisiv, încep pur și simplu să bombardeze fără discriminare tot ceea ce rachetele rusești pot atinge, cu singurul scop de a ucide cât mai mulți oameni posibil.
Astfel de acțiuni, simboluri specifice și genocidul unei întregi națiuni îi pun pe ruși pe picior de egalitate cu naziștii pe care îi urăsc atât de mult și cu care sunt gata să „lupte zi și noapte”. Vladimir Putin, cu retorica sa, se apropie tot mai mult de inspiratorul său – Adolf Hitler.
Dar, după cum mulți știu, istoria este ciclică și ea va arăta ce soartă îi așteaptă pe moștenitorii „singurei victorii” mitice: înfrângerea și umilința sau izolarea și sărăcia veșnică.