Ați aflat, cu siguranță, că propria noastră specie, Homo sapiens, a apărut acum circa 200.000 de ani în estul Africii. Sau, mai nou, că e posibil să fi apărut acum 300.000 de ani în vestul aceluiași continent. Sau că prin Israel au fost descoperite resturi ale strămoșilor noștri datate tot la 200.000 de ani. Ori că Homo sapiens și Homo neanderthalensis au inventat, aproape concomitent, practica înhumării, acum circa 120.000 de ani. Asta ca să pomenesc doar câteva dintre datele cheie pe care se bazau mai toate ipotezele cu privire la originea, evoluția și dispersia speciei noastre. Și nu numai a ei.
Ei bine, datele de mai sus au fost modificate. De ce? Pentru că au apărut tehnici noi de datare. Și odată cu ele se schimbă și paradigma evoluției umane. De fapt, o adevărată revoluție în domeniu a început acum circa un deceniu, odată cu o așa zisă nouă tehnică de decontaminare a materialului organic inventată de cei de la Oxford. Și iată că ea continuă. Să vă explic.
Datarea cu carbon radioactiv, un premiu Nobel și multă incertitudine
Orice organism de pe planeta asta, de la cel mai primitiv la cel mai complex, absoarbe de-a lungul existenței sale izotopi de carbon 14. Nici nu prea are cum să nu o facă, atâta vreme cât suntem bombardați în orice moment cu așa ceva, ca urmare a interacțiunii dintre radiațiile cosmice și atmosfera terestră. Procesul nu se oprește decât în momentul în care organismul moare. Și aici intervine partea interesantă.
Willard Frank Libby, un chimist american, a descoperit pe la finalul primei jumătăți a secolului al XX-lea că izotopii respectivi, singura versiune radioactivă a carbonului de altfel, au o rată de înjumătățire de circa 5.730 de ani. Restul se descompun în atomi de azot. Plecând de la observația asta, Libby a dedus că vârsta unei fosile poate fi estimată, comparând raportul dintre cele două elemente chimice. Pe scurt, dacă ai aduce o mostră de material organic din perioada neolitică, numărul de izotopi de carbon radioactiv ar trebui să fie cam jumătate din cei pe care organismul respectiv îi avea în timpul vieții.
Pentru descoperirea asta, Libby a primit chiar un premiu Nobel în 1960. Era prima metodă de datare absolută din istoria omenirii. Până la ea, dacă erați curioși, se foloseau metodele datării relative. Spre exemplu, principiul biostratigrafiei. Ce înseamnă asta? Înseamnă că se foloseau fosile directoare. Spre exemplu, pentru perioada mezozoică (aia cu dinozaurii), amonoidele (sau amoniții) erau considerate fosile index. La fel cu trilobiții pentru paleozoic.
Cu cât era mai redusă durata de existență a unui astfel de organism, cu atât mai exactă era datarea relativă. Și aici, foarte important, fosilele cu o existență relativ scurtă la nivel geologic, dar cu o largă răspândire, sunt cele mai importante.
Un alt principiu era cel al succesiunii orizontale a nivelurilor sedimentare. Metoda aceasta de estimare a vârstei diferitelor perioade geologice, nu foarte corectă din simplul motiv că nu toate nivelurile sedimentare s-au păstrat perfect pe orizontală, a apărut încă din secolul al XVII-lea. Dar, cum spuneam, era o metodă relativă și nu mulți au fost cei care să o accepte la vremea aceea. De altfel, la jumătatea secolului al XIX-lea încă se vorbea de două mari perioade geologice în istoria Terrei, cea ante și cea post diluviană. Adică, înainte și după potopul lui Noe.
Revenind la descoperirea lui Willard Libby, este cert că a produs o revoluție în lumea științei. Numai că metoda asta avea niște hibe. Spre exemplu, după vârsta de 40.000-50.000 de ani, nu prea mai puteai data fosilele. De ce? Pentru că rata de înjumătățire duce la un nivel extrem de scăzut de izotopi de carbon 14, ceea ce face imposibilă estimarea vârstei unei organism foarte vechi, cum ar fi unul din mezozoic, că tot pomenisem perioada.
O altă hibă o reprezintă posibilele contaminări. Fie mai vechi, fie efectuate în timpul recuperării materialul organic in situ, fie chiar și în laborator. În astfel de cazuri, poți avea surprize neplăcute uriașe. De asta, dacă există posibilitatea, se trimit chiar și zeci de mostre dintr-un singur nivel sedimentar la marile laboratoare. Apoi compari datele obținute acolo și faci o estimare.
Între timp, au apărut metode cu mult mai exacte și care acoperă o perioadă mult mai mare de timp. Există datările cu uraniu-plumb, cu uraniu-toriu, uraniu-uraniu, argon 39-argon 40, potasiu-argon, rezonanța electronică de spin (ESR) șamd., asta ca să numesc doar câteva. Aș mai aminti aici, pentru că e importantă în ceea ce urmează, și metoda termoluminiscenței, prin care se poate estima perioada în care organismul respectiv a fost ultima dată expus luminii soarelui. În fine, ați prins ideea. Nu mai e cazul să ne raportăm la potopul lui Noe, ca acum 200 de ani.