În urmă cu mai puțin de un an, ucrainenii așteptau lansarea ofensivei care să dea o lovitură decisivă armatei ruse și să elibereze teritoriile pierdute. Acum, la doi ani de la declanșarea invaziei rusești, speranțele pentru o victorie rapidă s-au spulberat. Ce s-a întâmplat?
Speranțele că armata ucraineană va reuși o victorie de răsunet împotriva forțelor de invazie nu erau nefondate. Ucraina intra în anul 2023 cu amintirea proaspătă a unor reușite remarcabile împotriva forțelor lui Vladimir Putin.
După ocuparea Severodonețului la sfârșitul lui iunie 2022 și a Liscianskului la începutul lui iulie, forțele rusești au suferit o serie de regrese umilitoare. Prima dintre ele, retragerea „în semn de bunăvoință” a rușilor de pe Insula Șerpilor, a avut loc pe 30 iunie 2022, între cele două victorii înregistrate de Moscova pe frontul din estul Ucrainei.
Apoi, pe 10 septembrie, apăreau primele informații despre prăbușirea catastrofală a frontului rusesc din regiunea Harkov aflată în nord-estul Ucrainei, unde o ofensivă de amploare redusă a Kievului a luat prin surprindere totală forțele de invazie și a dus la căderea liniilor lor de apărare ca un castel de nisip.
Pe 1 octombrie a urmat și eliberarea orașului Lîman din regiunea Donețk, o umilință cu atât mai mare pentru Kremlin încât ea avea loc la doar o zi după ce președintele Vladimir Putin proclama în cadrul unei ceremonii grandioase organizate la Moscova anexarea tuturor regiunilor ucrainene ocupate de trupele sale, precum și a teritoriilor lor care nu se aflau sub controlul forțelor rusești.
Prologul ofensivei ucrainene
Ultima lovitură și probabil cea mai dureroasă pentru Moscova, după eșecul de a cuceri Kievul în primele săptămâni ale războiului, a venit în noiembrie 2022, când ministrul rus al apărării Serghei Șoigu ordona abandonarea malului de vest al râului Nipru în regiunea Herson, unde se afla și sediul administrativ al regiunii.
În pofida înaintărilor rapide din primul stadiu al invaziei și a regreselor ucrainene ulterioare, orașul Herson rămâne până în ziua de azi singura capitală regională a Ucrainei pe care trupele rusești au reușit să o ocupe temporar.
Iarna care a urmat a fost marcată de atacurile masive ale Rusiei împotriva infrastructurii energetice și a orașelor ucrainene. Deși dureroase pentru civilii ucraineni, ele au fost pe larg privite drept o nouă dovadă a incapacității forțelor Moscovei de a obține o victorie pe câmpul de luptă după pierderile uriașe din primele luni ale războiului.
Armata rusă nu poate câștiga pe front, așa că forțele lui Putin terorizează civilii ucraineni, afirmau la momentul respectiv nu doar politicienii de la Kiev, ci și numeroși oficiali și analiști militari occidentali. Iar pe front, la Bahmut, apărătorii ucraineni rezistau eroic în fața asalturilor necontenite ale mercenarilor Wagner și, ulterior, și ale forțelor ruse regulate.
În bătălia pentru acest oraș din estul Ucrainei, devenit un „tocător de carne”, și-au pierdut viața zeci de mii de soldați ruși. Bahmutul avea să cadă în data de 20 mai 2023, după mai bine de 9 luni de lupte în care și ucrainenii au suferit pierderi grele.
În condițiile în care în primăvara anului trecut au apărut informații potrivit cărora generalii săi ar fi înclinat mai degrabă înspre o retragere, președintele Volodimir Zelenski a declarat în mod repetat că orașul trebuie apărat întrucât luptele de acolo epuizează capacitățile ofensive ale armatei ruse și o slăbesc în ansamblul său, iar pierderea Bahmutului ar putea deschide drumul către alte localități importante din Ucraina.
Privind în retrospectivă, probabil cel mai mare semn de întrebare legat de ofensiva eșuată a Ucrainei ține de decizia liderilor de la Kiev de a o amâna cu luni de zile. Treptat, marea ofensivă de primăvară pentru recuperarea teritoriilor pierdute a tot fost tergiversată până când au apărut inclusiv speculații potrivit cărora Kievul ar ezita să își arunce în luptă forțele într-o ofensivă pe scară largă.
Ofensiva de primăvară a Kievului a devenit una de vară
Președintele Zelenski și alți oficiali de rang înalt de la Kiev au justificat decalarea ofensivei prin lentoarea Occidentului de a furniza Ucrainei tehnica de luptă de care forțele sale armate aveau nevoie pentru o astfel de operațiune.
Marea Britanie a fost primul partener al Ucrainei care a anunțat oficial pe 16 ianuarie 2023 că îi va trimite tancuri grele de luptă, ministrul apărării de la Londra precizând atunci că va fi vorba de 14 tancuri Challenger 2.
Cancelarul german Olaf Scholz a anunțat și el pe 25 ianuarie că guvernul său a aprobat livrarea către Kiev a unui pluton de tancuri Leopard 2, modelul pe care comandamentul militar al Ucrainei îl cerea de la începutul războiului din cauza numărului mare de astfel de vehicule de luptă disponibile în Europa și a fiabilității sale recunoscute.
Decizia guvernului german a venit la două zile după ce Polonia, țară care a militat puternic pentru aprovizionarea Ucrainei cu echipamentele militare de care are nevoie, a amenințat că va livra Kievului tancuri Leopard 2 din propriile efective chiar și cu riscul de a încălca regulamentele NATO privind achizițiile și exporturile de armament.
Scholz ar fi cedat abia după ce președintele american Joe Biden i-a dat garanții că și administrația sa va aproba livrarea de tancuri Abrams către Ucraina. Biden a făcut anunțul oficial în aceeași zi cu cancelarul german.
Ulterior, alte state au anunțat la rândul lor că vor trimite armatei ucrainene din tancurile Leopard pe care le au. Însă livrările nu s-au făcut peste noapte iar Ucraina a avut nevoie de luni de zile pentru a-și instrui tanchiștii să opereze vehiculele de luptă puse la dispoziție și a așteptat de asemenea și finalizarea instrucției din Occident pentru cât mai multe din trupele sale.
Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, afirma pe 27 aprilie că Ucraina are capacitățile militare necesare pentru a-și recupera teritoriul. „Peste 98% din vehiculele de luptă promise Ucrainei au fost livrate”, detalia Stoltenberg – peste 1.550 de vehicule blindate, 230 tancuri și alte echipamente și „cantități vaste de muniție”.
Conducerea de la Kiev a mai așteptat însă cel puțin o lună pentru finalizarea pregătirilor și lansarea ofensivei. În contextul „beznei” informaționale impuse de Kiev pentru a nu oferi comandamentului de la Moscova indicii despre acțiunile trupelor sale, primele zvonuri despre o operațiune pe scară largă a forțelor ucrainene în sudul țării au apărut în primele zile ale lui iunie.
Zelenski a confirmat pe 10 iunie că îndelung așteptata ofensivă a început.
Liniile de apărare construite de ruși s-au dovedit mai puternice decât se aștepta oricine
În ce măsură amânarea ofensivei de către Kiev a afectat deznodământul său final va fi probabil un subiect care va fi analizat și dezbătut timp de ani de zile de serviciile de informații și teoreticienii militari.
Una dintre puținele certitudini este că primele imagini realizate din satelit cu faimoșii „dinți de dragon” amplasați de armata rusă de-a lungul frontului au apărut încă de pe 12 octombrie 2022, cu aproape 6 luni înaintea începutului primăverii lui 2023.
Altfel spus, armata rusă a avut la dispoziție cel puțin jumătate de an pentru a pune la punct „Linia Surovikin”, botezată după generalul care a ordonat construirea sa, înainte de cea mai timpurie dată posibilă pentru o ofensivă de primăvară a Kievului.
Chiar dacă Kremlinul l-a „decapitat ulterior” pe Surovikin, comandantul general al forțelor de invazie între 11 octombrie 2022 și 11 ianuarie 2023, din cauza suspiciunilor că ar fi susținut marșul către Moscova al mercenarilor Wagner, linia defensivă construită la instrucțiunile acestuia a rezistat în cele din urmă ofensivei ucrainene.
Puțini au fost însă cei care se așteptau la acest lucru, primele semne de îngrijorare exprimate vocal apărând abia după ce a devenit evident că ofensiva ucraineană nu decurge conform programului.
De exemplu, generalul australian în retragere Mick Ryan, unul dintre cei mai cunoscuți analiști ai războiului din Ucraina, declara în comentarii făcute pentru The Economist pe 30 iunie că liniile rusești „sunt mult mai complexe și mortale decât cele cu care s-au confruntat orice forțe armate în ultimii aproape 80 de ani”.